Constanţa de Dunca-Schiau

La Alma.
Povesci noue pentru copii

1881

Ediţie electronică de Alexandru Pănoiu
publicată sub licenţa
Creative Commons Atribuire 3.0 Neadaptată (CC-BY)
Versiunea 1.0, 18-Oct-2012

Descărcaţi această carte în format HTML, EPUB, MOBI sau PDF de la
alxp.dyndns.org/la-alma

Acest document reproduce ortografia originală din 1881. Dacă literele
, ĕ, ĭ, ș, ț
nu sunt afişate corect atunci puteţi să descărcaţi o versiune cu ortografia parţial actualizată.

Cuprinsul

 

Notă asupra ediției

Această ediţie electronică reproduce textul ediţiei tipărite din 1881, cu ortografia originală. Nu am modificat textul original decât pentru a corecta câteva greşeli de tipar cu totul evidente.

În loc de Astăzi se scrie
à ă
z
é, è ea
ê â
ĕ ă
ì i
ĭ i
ó oa
sce, sci şte, şti (de obicei)
ste, sti (câteodată)
û â
u (sûnt, sûntem, …)

Pentru cititorii de astăzi, ortografia şi vocabularul din 1881 pot să ridice unele probleme de înţelegere. Cu vocabularul nu am ce să fac altceva decât să le recomand cititorilor să folosească serviciile Internetului, şi mai ales ale minunatului sit dexonline.ro.

În ceea ce priveşte ortografia, tabelul alăturat arată corespondenţa dintre literele de atunci şi cele de astăzi.

Pe lângă utilizarea unor litere care astăzi nu se mai folosesc, ortografia din 1881 mai are şi alte particularităţi :

Greşeli de tipar îndreptate

Numerele paginilor se referă la ediţia tipărită din 1881.

Glosar de nume comune şi proprii

Babaluc — cf. din băbăluc = din moşi-strămoşi.

a botaniza, a colecta (plante) în scopuri ştiinţifice.

Buceciu, pron. Buceci (2 silabe, u este mut). Numele a fost considerat o formă de singular până prin secolul al XIX-lea ; de-abia în secolul XX s-a generalizat forma Bucegi, luată ca plural.

bumb, nasture.

candiruit, glasat (de la sucre candi, zahăr candel, candi fiind luat ca participiul unui ipotetic verb *candir).

coliet, colier, guler.

Dhawalagiri sau Dhaulagiri (de la cuvintele sanscrite Dhavali Giri, Muntele Alb), un masiv muntos din Nepal. Cu o altitudine de 8 167 m, vârful Dhawalagiri I se situează pe locul 7 în clasamentul după înălţime. După descoperirea sa de către europeni în anul 1808, Dhaulagiri a fost considerat timp de 30 de ani ca fiind cel mai înalt munte din lume.

gaz, ţesătură foarte subţire, voal, tifon (din limba franceză, gaze, unde vine de la numele oraşului Gaza din Palestina).

gurmale, curmale.

holeră, ghimpe, plantă erbacee familia Asteraceelor (Xanthium spinosum).

a (se) învesti, a (se) îmbrăca.

mare student, mandarin (funcţionar imperial selectat în urma unui examen).

minavet, flaşnetă mică.

Nanianu, B., învăţat român, autorul unei serii de manuale de liceu, printre care Elemente de istori’a naturale pentru usulu inveţiamentului secundariu de ambele sexe, cursulu inferioru, Bucureşti, 1870.

nohot, năut.

nuor, pron. núor.

ost, est.

pilă, minge.

porumbrel, porumbar (Prunus spinosa).

strafide, stafide.

toptangiu, angrosist (din limba turcă, la fel ca toptan).

yun, curtean (în China). De la cuvântul chinezesc yuan, „curte“, „departament“, folosit şi astăzi în Taiwan pentru a denumi principalele organe guvernamentale şi de stat (Yuanul Legislativ, Yuanul de Examinare, Yuanul Executiv, Yuanul Judiciar).

Cine a fost Constanţa de Dunca-Schiau ?

Constanţa de Dunca-Schiau (n. 16 februarie 1843, Botoşani, m. după 1924, Sibiu?), fiica avocatului moldovean Ştefan Dunca1, a fost o profesoară, publicistă şi scriitoare română, prima2 femeie ziarist din România. A studiat la Viena şi la Paris, unde a obţinut un certificat de „studii înalte“ de la Collège de France. Între 1863 şi 1872 a fost profesoară de pedagogie la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti.

Între 1863 şi 1865 a scos revista Amicul familiei. Litere-ştiinţă-arte-pedagogie-industrie. A scris şi publicat piese de teatru (Martira inimei, Motiv de despărţenie sau ce deputat !, Deputatul mut), romane (Elena, Omul negru, Radu al II-lea cel Frumos), poezii, traduceri şi critică teatrală.

Constanţa Dunca-Schiau a fost activă politic, militând pentru promovarea învăţământului pentru fete şi împotriva discriminării femeilor ; memoriul „Fiicele poporului“ a fost premiat3 de Cuza. Printre lucrările politice se numără Fiicele poporului. Proiect prezentat domnitorului şi Camerei Deputaţilor asupra educaţiunii populare a fetelor în România, Bucureşti, 1863 ; Femeia femeii, Bucureşti, 1863 ; Femeia în familie, 1871; Cartea mumelor, 1872; Feminismul în România, 1904.

Un articol4 apărut în ziarul Tribuna nouă din Arad în anul 1924 şi semnat V.P. (adică Volbură Poiană) dă următoarea anecdotă :

Doamna Constanţa Dunca-Şchiau de Sajo, văduva consilierului imperial Antoniu de Schiau din Transilvania, care trăieşte la Sibiu, într-o foarte modestă odaie a hotelului Europa, în ceasul când pruncul vătafului Eminovici s-a ivit pe lume, ea se afla la moşia [de la Dumbrăveni a] marelui şi avutului boier Costache Balş, zis după titlul primit în Rusia, „dvaraninul“ Balş.

La acest boier moldovean, tatăl lui Eminescu îndeplinea serviciul de vătaf al moşiei. In dimineaţa zilei de Sfinţii împăraţi (21 mai), în anul 1849, doamna Dunca de Sajo, copilă pe atunci, se juca laolaltă cu micuţul băiat Dimitrie-Muţi Balş, feciorul boierului Balş, în parcul cel mare al curţii boiereşti. îndată, două fetiţe au apărut la geamul deschis al unei căsuţe din fundul grădinii şi, făcând semn copilei Dunca şi micuţului Muţi, una din ele, cea mare, a zis:

— Cuconaşule, astă noapte o femeie bătrână, ne-a adus un frăţior drăgălaş…

La care micuţul Balş a răspuns:

— Să-l botezăm noi…

Şi, la botezul copilăresc, mai mult de joacă şi de drag făcut, la care a luat parte Eminovici, vătaful, frumoasa copilă Dunca a aruncat flori albe deasupra leagănului, iar micuţul Balş, deschizând o cutie pe care o avea în mână, a dat drumul fluturilor ce-i avea prinşi.

Acelaşi articol susţine că în 1877 Constanţa Dunca-Schiau ar fi publicat un articol în ziarul Adevărul intitulat „Botezul lui Eminescu“.

Note :

1) Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte : 1838–1929, Editura Polirom, Iaşi, 2002, ISBN 973-681-012-7, p. 72. Constanţa de Dunca-Schiau este prezentă în această antologie cu o „Epistolă d-lui Ministru de Culte şi Instrucţiunii Publice“ (pp. 70–72), în care promovează necesitatea modernizării şcolilor de fete, în vederea creării condiţiilor pentru „redempţiunea românilor prin femeie“. Nu mă pot abţine să nu citez un exemplu de flatare magistrală : „Aveţi sentimentul potenţei D-voastră, nu e un dubiu, aveţi simţământul potenţei, măreţei misiuni şi a responsabilităţii către posteritate“.

2) Ionel Bejenaru, Dicţionarul botoşănenilor, Editura Moldova, 1994, citat în articolul „Femei care au scris istoria la Botoşani“, publicat pe blogul Crâmpeie de istorie botoşăneană (rememberbotosani.blogspot.ro) la data de 9 ianuarie 2011.

3) „Proiectul elaborat de ea, în urma studierii sistemului educaţional occidental, a fost apreciat de Asociaţia pentru instrucţia elementară din Franţa şi de către Alexandru Ioan Cuza, care va ţine seama de unele dintre sugestiile ei în elaborarea Legii instrucţiunii publice adoptată în 1864.“ George Marcu, Rodica Ilinca, Enciclopedia personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2012, ISBN 973-7839-77-0.

4) După articolul „M. Eminescu — « botezul cu flori şi fluturi »“ de prof. univ. dr. Iulian Negrilă, publicat pe blogul revistei Vestea din Mehadia (vestea.wordpress.com) la data de 31 ianuarie 2010.

La Alma.
Povesci noue pentru copii

de

Constanța de Dunca-Schiau

Sibiiu

Tipariul tipografiei archidiecesane

1881

 

 

DÓMNEI
SOFIA N. CREZZULESCU,
AMBASADRICE ROMÂNĂ LA ROMA.

 

Dómna mea !

 

Sûnt câți-va ani d’atunci. Fiia Domniei Vóstre, domnișóra Anna, era o drăgălașă copilă mică care iubea povescile.

Domnia Vóstră, sciind bine ce element util de crescere este lectura la copii, căutați cărți de povesci românesci cu care sĕ puteți adăpa imaginațiunea însetată de bun și frumos a inteligentei copilițe, sĕ puteți întinde cercul seu de idei, și cunoscinți, sĕ’i deprindeți urechia cu o limbă românéscă curată, elegantă și armoniósă.

M’ați întrebat, Dómna mea, despre asemenea cărți : eu însă nu cunosceam.

Am cercetat atunci cu amĕnuntul, am luat cunoscință de întréga literatură pentru junimea română ; nimic potrivit nu am găsit.

Cărți didactice am aflat destule, nu însĕ și cărți de petrecere, de acele cărți ce, pre lûngă multe alte folóse, mai au și cualitatea eminentă de a descepta în copil gustul de lectură.

D’acì cred că și pornesce reul bine constatat cumcă, din tóte națiunile civilisate, românii cetesc mai puțin cărțile lor.

Speram însĕ că, cu timpul, acest gol, lăsat de pedagogii și literații nostri, se va umplè.

Dar tot prea mic încă este numĕrul autorilor români, carii consacră o pénă espertă cărților pentru copii, deșì asemenea scrieri sûnt de interes național.

Și cum să crescem copilul de nu închinându-ne cu dênsul în fie-care diminéță și cetind pentru dênsul în fie-care séră ?

Acum, când am și eu o mică fetiță de educat, acum érăși am căutat cărți românesci de lectură pentru copii în condițiunile recerute de pedagogia modernă ; dar și astăḑi nu multe am aflat.

Pentru a face ḑilnic o lectură plăcută și utilă micei Alma a trebuit sĕ recurg la literaturi străine. Acì e mare abundanță.

Francesii, Englesii, Germanii au scris mult și bine pentru copiii lor.

Din toți scriitorii de cărți de petrecere pentru copii, cel mai eminent însĕ și cel mai respândit este danesul Andersen.

Andersen a scris pentru cei mici, cugetând la cei mari.

D’acésta sûnt povescile sale traduse în tóte limbele, trase în diverse și nenumĕrate edițiuni și încântă copiii tuturor națiunilor de tóte treptele claselor sociale.

Cât ar fi de dorit sĕ fie traduse și în românesce !

Un moment am voit eu a întreprinde acéstă lucrare.

Nu ’mi-a reușit. Spiritul meu refusă cu obstinațiune a urma pas după pas, ideiă după ideiă, cuvênt după cuvênt un spirit străin.

Calea deschisă de Andersen, aș voì s’o parcurg.

În douĕ dintre povescile d’acì — Flórea din Raiu — Privighetórea și Împĕratul — se vor afla, pe ici pe colea, și câte o ideiă d’a marelui povestitor modern.

De am însĕ speranță de succes, va decide viitorul cărței ce vă presint, Dómna mea.

Fericită aș fi de ’mi-aș atinge scopul, de aș auḑì pre mamele române ḑicênd că cetesc cu mulțumire acéstă carte copiilor lor carii încă nu sciu ceti.

Doresc ceva mai mult. Doresc ca și copii mai mari, fie în familiă, fie în scólă, sĕ afle plăcere cetind povescile „La Alma.“

Nu numai pentru Alma, ci pentru toți copiii români am scris aceste povesci și doresc a scrie multe altele.

Ori care ar fi sórtea cărței mele, Vĕ rog, Dómna mea, a o primì ca un omagiu de admirațiune din partea mea pentru că ați fost prima damă română care a recunoscut importanța povescilor copilăresci, necesitatea de cărți românesci de lectură pentru copii.

Primiți, Dómna mea, Vĕ rog, și încredințarea că simțimentele ce Vĕ păstrez remân eterne.

Constanța de Dunca-Schiau.

Șórecele și fiiul seu

În munții Himalaya, asupra tuturor regiunilor locuite, în crepătura unei stânci, trăia odată un șórece bĕtrân.

Mândria lui era nespusă pentru că se trăgea din China, pentru că era născut și crescut pe vêrful lui Dhawalagiri, cel mai înalt munte din lume, înalt de 8000 de metri și mai bine.

Fiu de un roḑĕtor dintre Indii și Thibet, pentru ce șórecele nostru pretindea că este chines, nu sciu. Dară fiind că de chinesi se ținea, fiind că de chines voia sĕ trécă, chines sĕ’l lăsăm să fie. Îngâmfare avea adevĕrat chineséscă.

La tóte trei cuvinte, trufașul de șórece, îți pomenia de vechimea familiei sale, de titlurile și rangurile chinesesci ce poseda și de vechiul seu castel de pe Dhawalagiri, locuit de moșii și strămoșii sei de 400,000 de ani.

Așa dar’ aristocratul codat numera 399,999 de antecedenți bine cunoscuți, bine stabiliți în cele mai înalte regiuni ale lumei. De a fost lucru așa, pricep mândria de nascere a șórecelui nostru. Care familie din lume, care familie din însăși China se póte făli cu asemenea antichitate ?

Dară, se vede, că tótă lumina trebuie sĕ’și aibă umbra sa.

Astăḑi ilustrisima familie a șórecelui de Himalaya era aprópe să se stingă. Șórecele de care vorbim avea numai un singur fiu, neînsurat.

Multe au fost grijile bietului părinte pănă ce a vĕḑut mare pre acest unic copil ; multe au fost grijile lui pănă ce ’i-a terminat crescerea ; însĕ marele Budha îi ajutase : fiul seu era deplin educat. Nici un fecior de banchier nu scia mai bine mânca cele adunate de părinții sei.

Am ḑis, multe au fost grijile trecute ale bĕtrânului șórece ; dară tóte acele chinuri, tóte acele nĕcasuri erau nimic pre lûngă cele ce’l turmentau acum.

Timpul de însurat sosise de mult pentru adoratul seu moștenitor. Căsătoria trebuia grăbită sĕ nu se întêmple vre-un pericol ce sĕ amenințe esistența și continuarea unei familii de o vechime neauḑită. Dară cu cine sĕ însóre pre junele șórece ? Acì era nespusă dificultate.

În anticul castel locuit de coboritoriul a 400,000 de generațiuni nu pre fie-cine se putea întroduce.

Mult medità bietul părinte, mult își bătea capul, mult consultà juriștii, istoricii, numismații, archeologii, anticarii, geologii dóră va afla o fată cu 400,000 de ascedenți bine cunoscuți, bine stabiliți. Toți îi declarară că pe acéstă lume așa ceva nu se găsesce. Luând pre tóte fetele de toți împĕrații la un loc, nu le puteai afla 400,000 de moși și strămoși.

— Cine ? oh ! cine o fi având o fată potrivită cu feciorul meu ? Unde se află o familiă vechie ca a mea ?

Astfel striga șórecele ḑi și nópte ; astfel bulbuia și în vis.

Vremea însĕ trecea și junele remânea neînsurat.

În desperare de causă, vĕḑênd că n’are ce face, pre cine aștepta, bĕtrânul nostru se hotărì în fine sĕ plece sĕ pețéscă pre fata împĕratului din Peking.

— Nevoia la multe te aduce, își ḑise filosoficesce bietul șórece, ca sĕ se mângăie de a fi redus sĕ se cobóre la fata împĕratului de China, a cărui dinastiă nu numera nici 4000 de ani.

Decis de a’și lua odată grija de pe cap, șórecele pețitor se sculà într’o diminéță, se învestì cu tóte hainele, semnele și insigniile cuvenite aristocraticului seu rang, pusĕ pantaloni de mătasă roșie, haină verde brodată cu argint, bumbul de rubin la căciulă și trei pene de păun. Colietul cu 108 mărgele și pantofii de aur completară tóleta de mandarin. Apoi, luând un mare eventail într’o mână și o mare umbrelă de bambus în cealaltă, șoricelul nostru eșì din găurice.

Era gata de plecare.

El se uită lung în valea Thibetului, spre calea la Peking, sĕ uită lung și la muntele seu natal, la castelul părintesc ; sĕ uită încă și la cer, ca pentru a cere un „dómne ajută“ și deodată tresare.

Privind în sus, o ideiă îi plesnise prin minte.

— Bine ḑice proverbul românesc, idea bună e tot cea din urmă, strigà șórecele, ca scăpat de o mare belea. De ce sĕ mĕ cobor eu din înălțimea regiunilor în care am născut și crescut, de ce sĕ merg eu la Peking ? N’am eu colea, sus, aprópe partidă mai potrivită ? N’am eu pre fata sórelui ?

Și în loc să se cobóre la capitala împĕrăției chinesesci, castelanul dela Dhawalagiri se urcă pe vêrful muntelui seu și deacolo apucă, prin ceriu, drumul drept la sóre. După ce a parcurs ceriul jumĕtate a și ajuns la palatul de aur al bĕtrânului astru.

Acì pompa și parada era mare. Tot numai aur și lumină. Ochii ți se aprindeau când te uitai la tronul de foc pe care sta sórele. Dar’ un șórece chinesesc, un șórece din munții Himalaya, un șórece de o familie de o mie de ori mai veche decât familia lui Confucius, cea mai vechie familie cunoscută, un asemenea șórece, când are un fiu unic de însurat, nu este prea rușinos.

El își înțepenì căciula pe cap, își îndreptà penele de păun și bumbul de rubin sĕ se vadă bine, scósĕ colietul cu 108 mărgele ce lunecase în sin, scuturà praful de pe pantofii de aur și întrà, ne anunțat.

Ḑicêndu’și că între egali, etichetă multă nu încape, el, dela ușă, strigà, cu un ton jovial :

— Bună ḑiua, frate sóre, ghîci de ce am venit ?

— Póte îți este întunecósă găuricea ?

— Așa ! Dar’ unde creḑi că șed ? Castelul meu e numai acì pe vêrful lui Dhawalagiri. Suntem vecini, dóră n’o scii ? respunde pețitorul, cu mândrie. Reluându’și naiva familiaritate, el adaoge :

— Nu mai glumì, frate sóre, ci mai bine ghîci de ce am venit ?

Sórele ar fi rîs, dar nu putea de surprindere.

— Scii ce, frate, reîncepe șórecele, între noi nu încap frase și parafrase. Familia mea datéză de 400,000 de ani, precum lumea întrégă o scie, a ta n’o fi mai vechie sau cu puțină deosebire, așa dară, fără vorbă multă, eu am fecior, tu ai fată, hai, frate, să ne încuscrim că ne potrivim.

Sórele nici mira nu se putea, necum încă sĕ respundă.

Șórecele urméză fără a se încurca :

— Nu veḑi, tu, frate, că pare că sûntem făcuți unii pentru alții ? Numele nostru chiar, afară de puține litere ce avem noi mai mult, n’are deosebire. Vecini încă sûntem. Dela tine pănă la mine n’ai a face ḑece pași. Scii, familia mea de 400,000 de ani tot pe vêrful lui Dhawalagiri locuesce. La tóte aceste m’am gândit eu înainte de a venì acì. Tu esci bun de picior, dară pentru mine n’a fost ușor sĕ fac 36 milióne de mile și încă în costumul meu, cu tóte insigniile ce’mi dă drept nascerea sĕ port. Da ce era sĕ fac ? Pentru hatârul moștenitorului meu și mai sus de tine mĕ urcam, de aveam unde. O ! Dómne ! Dómne ! că n’a putut D-ḑeu crea și alți ómeni odată cu némul nostru ! Sau de ar fi cel puțin deosebirea mai mică ? Dar’ așa prea nu se potrivesce, noi de 400,000 de ani și alții de eri, de aḑi… Spune singur, frate, n’am dreptate ?

În timpul acestei lungi perorațiuni, sórele se putù reculege și, luând aerul cel mai serios posibil, el ḑise :

— Dreptate, ḑeu ! Cum sĕ n’ai dreptate ? Întrébă-mĕ pre mine când s’a zidit lumea ? Martor sûnt, eu, că abia e de 7389 de ani. Dacă, tu și castelul tĕu, sûnteți creați cu 392,611 de ani mai înainte, cum sĕ vĕ potriviți la vechimea némului ? lucrul cel mai important. Bine te-ai socotit tu ; despre antichitatea familiei numai noi doi ne potrivim ; căci și a mea n’o fi mult mai nouă decât a ta. Dară gândit’ai óre că ce este bună nobleța fără prestigiu, fără putere ? Și puterea, prestigiul de mult le-am pierdut, eu, sóre, cum mĕ veḑi. De mult un biet de nuor mĕ întunecă ! judecă, dar, eu, sau nuorul ce mĕ întunecă este mai puternic ?…

Șórecele nu lăsà sórelui nici timp sĕ isprăvéscă, ci’l salută cu un gest de amicală condescendență și esì.

— Are dreptate ! Ce este nobleța fără putere, fără prestigiu ?… Sciu că era s’o pățesc… Bine că n’am apucat sĕ isprăvesc tréba… Dară totuși a fost bietul sóre de omenie ; mai bine a rĕmas cu fata nemăritată, decât sĕ facă un pĕcat cu noi… Se înțelege, dacă nuorul e mai mare, nuorul e mai tare, se înțelege că mă duc la nuor după fată. Dară cum n’am sciut-o mai ântâiu sĕ nu viu pe acì în zadar.

Nuorul n’are domiciliu fics. Șórecele caută sĕ’și ia pólele caftanului în mână și, cu tóte insigniile sale, sĕ plece după nuor, prin spațiul infinit.

El merse mult, mult. Dela nord la sud, dela ost la vest alergà după nuor ḑi și nópte ; în fine, pe neasceptate, îl întâlnesce deasupra muntelui Ural.

— Bine te-am găsit, amice, îi strigă de departe pețitorul, abia suflând de ostenélă.

— Dară ce vênt te-a adus pe acì ? ḑice nuorul, surprins.

— Douĕ vorbe la urechie, frate.

— Fă iute, căci n’am timp. Veḑi, sûnt gata de plecare. Vêntul mĕ împinge spre România.

— Frate nuor, și eu mĕ grăbesc. Fiul meu m’așcéptă sĕ’i duc mirésă și de acì pănă la Himalaya nu este aprópe… Dară sĕ încep dela început. Scii că era sĕ fac o prostie ? M’am fost dus la sóre sĕ pețesc fata lui pentru feciorul meu. Eu credeam că și acum nimenea nu este mai mare, nimenea nu este mai tare ca sórele. Sêrmanul de el ! Nu sciam că i-au trecut ḑilele cele bune. El singur ’mi-a deschis ochii și m’a îndreptat la tine, ca la un mai mare și mai puternic. Așa fiind, tu, frate nuor, trebuie sĕ’mi dai fata pentru fiul meu. Apoi chiar, tu, sĕ te grăbesci, familie ca a mea nu găsesci în lumea întrégă… 400,000 de ani, frate nuor, 400,000 de ani vechime ! ce cugeți ?…

Nuorul, se vede, că era mai puțin grăbit decum ḑicea, căci se puse pe glume.

— Sciu, frate șórece, sciu, familia ta este mai vechie decât pămêntul, mai vechie decât sórele și tocmai de acésta îți refus neto fata mea. Crede-mĕ, nu e pentru tine. Altfel de alianță ’ți trebuie ție. Ce sûntem noi, bieți nuori, în timpul cel de acum. Ce putere ne’a rĕmas ? Nu’ți spuseiu, chiar când veniși, că am grabă fiind că vêntul mĕ împinge spre România ? Așa e, frate, un vênt ne alungă, un vênt ne împrăscie, când voiesce. Deci nu la mine, la vênt mergi după fată, de cauți partidă mare, cum ți se cuvine.

— Nici am gândit, că voi afla în lume atâta sinceritate, onestitate și desinteresare, cugetà șórecele și plecà după fata vêntului.

Vêntul încă nu se află ușor.

Bietul șórece ’și róse papucii pănă ce a putut sĕ’l nimeréscă, pe Marea Négră.

Îndată ce’l vede, șórecele îi și vorbesce :

— Departe e China, departe sûnt Indiile, departe e Himalaya, cred însĕ că totuși nu vei fi ignorând cine sûnt eu. Sigur scii că familia mea e de 400,000 de ani, sigur scii că am un castel în munții Himalaya, pe vêrful lui Dhawalagiri, sigur scii că am un fecior de însurat, sigur scii că…

— Tóte se pot, ḑice diplomaticesce vêntul, întrerumpêndu’l, dóră va curma vorba.

— Adevĕrat, tóte se pot, dacă s’a putut sĕ ajung, eu, pe acì, pe la tine. Dară sĕ încep dela început. Am plecat de acasă sĕ merg la Peking sĕ pețesc pe fata împĕratului pentru feciorul meu, căci credeam că nu voiu afla partidă mai nimerită. Pe drum, vĕḑênd sórele, m’am rĕsgândit. De ce sĕ mĕ încuscresc cu nesce parveniți când și sórele, de familie vechie ca a mea, când și el are fată de măritat ? ’mi-am ḑis și am și plecat la sóre. Sórele, a cărui împregiurări de față nu cunosceam, ’mi-a mărturisit însĕ că a cam scăpătat și el singur m’a îndreptat la nuor, un omnipotent, ḑicea el. M’am dus la nuor. Dară și nuorul a fost sincer, și el a fost cinstit, căci mi’a ḑis curat și limpede că sórele m’a îndreptat rĕu, că a vorbit așa póte numai sĕ scape de mine. El a încheiat spuindu-mi că nu nuorul ci vêntul are puterea acum, vêntul ce sparge, vêntul ce sdrobesce nuorii cei mai mari, într’o clipă. Se înțelege că nu mi’a mai rĕmas alta decât a venì la tine, vênt, sĕ’ți cer fata pentru fiiul meu.

— Precum ’ți-a mărturisit adevĕrul sórele, precum ’ți-a mărturisit adevĕrul nuorul astfel și eu nu te voi înșela. Étă starea lucrurilor. Ḑilele unde făceam ce voiam, acele ḑile de mărire și putere, sûnt departe astăḑi. De mii și mii de ani, de când sûnt munții pe pămênt, își bat joc munții de mine. Un Buceciu mĕ opresce în cale, când îi place. Nu eu, Buceciul e astăḑi puternicul ce cauți. Nu fata mea, fata Buceciului e pentru voi.

— Dacă am făcut atâta cale, mai fac și acești câțiva pași sĕ nu mĕ întorc acasă pe neisprăvite.

Făcênd șórecele acéstă reflesiune și plecà la Buceciu.

Ceea ce a ḑis pețitorul nostru cătră vênt, a repetat din cuvênt în cuvênt și cătră muntele român. Dară muntele, șiret și el, rĕspunse șórecelui :

— Mare onóre pentru mine, n’am ce ḑice. Dela Himalaya la Carpați ! dela Dhawalagiri la Buceciu !… Permite’mi a’ți arĕta a mea recunoscință prin o perfectă sinceritate. La începutul lumei eram și eu ceva. De mine nimenea nu cuteza sĕ se aproprie, necum sĕ mĕ calce cu piciorul, astăḑi un șórece mĕ găuresce ! Uităte bine, veḑi găuricea lui ? Spune acum drept cine e cel mare, cine e cel tare ?…

Deducerea o făcu șórecele însuși.

Pețitorul nu’și lasă nici timp de a face muntelui complimentele usitate în China și plécă la fata șórecelui din Buceciu.

Acolo se și oprì.

Cu prima poștă a scris fiiului seu sĕ vie în grabă că i’a aflat, în fine, mirésă potrivită.

Junele profità de o bună ocasiune, se suì pe un vapor englez, îndrumându-se spre Buceciu.

El avù și buna precauțiune de a lăsa în China hainele chinesesci și plecà în simplu’i costum cenușiu, atât de comod pentru călĕtorie.

Astfel sosì, fără incidente grave, pănă la Constantinopole și de acì la Galați.

La Galați voiagiorul nostru căpĕtà érăși bilet gratis în un vagon cu zahăr și séra ajunse la Ploesci.

Acì îl aștepta mirésa.

Cum erau miresele în China junele nu scia ; dară pe fata șórecelui din Buceciu îi venea s’o sórbă cu lingura, atât îi părea de frumușică și de drăgălașă.

Mirésa venise cu părinții sei și cu tata socru, încă tot în costum de mandarin. Greu se desvață bĕtrânii de fumuri !

Acum începură desbaterile că unde sĕ se facă nunta ?

Aristocratul din Himalaya pretindea că nu se póte loc mai demn de o asemenea solemnitate decât castelul seu strămoșesc de pe vêrful lui Dhawalagiri.

Tata miresei, bĕtrân cu esperiență și spirit practic, fu de altă părere.

La nuntă trebuie óspeți și la óspeți mâncare, ḑise el. De ce provisiuni dispuneți d-vóstră prin Indii și China eu nu sciu. Ceea ce vĕ pot asigura e că acì, la doi pași, avem un loc minunat unde putem ospĕta toți șórecii din lume.

Ginerele se uità cu mirare și admirațiune la așa o comóră de socru.

Acesta, încuragiat, urmà :

— Loc mai potrivit decât gara din Ploesci nu se póte afla în lumea întrégă. Tóte bunătățile pămêntului se adună acì, mergênd la Bucuresci.

Chinesul avù un gest de despreț.

Bucecianul se simțì vĕtămat și începù mai cu foc :

— Ce ! ce cugeți ? Óre nu cumva creḑi că murim de fóme ca… Nu mai ḑic nimic, la ḑile mai să nu’și facă omul sânge rĕu. Dară vino și vei vedè ce nu afli acì ?… Smochine de Arabia, gurmale de Egypet, strafide de Malaga, alune turcesci, nohot și roșcove din Grecia sûnt cu îmbelșugare. Apoi voesci fructe candiruite franceze și spaniole ? voesci bonbóne engleze și italiane ? voesci dulcețuri de Constantinopole, rahaturi de Smyrna ? de aceste tóte afli cât poftesci. Pentru gusturi mai tîmpite avem acì tot felul de pesci și sărături rusesci. Din China au sosit chiar acum cuiburi de pasere și marinat de viermi și locuste, adevĕrate delicatese chinesesci. Brânzeturi îți plac ? De care fel visezi de acela afli. Între brânzeturile care ne vin din Italia și Helveția sûnt unele mai atât de bune ca cașcavalul nostru de Penteleu. Cine preferă uscături, încă póte găsì ce’i doresce inima. Dela postav de Sibiiu și Brașov pănă la catifele și brocate de Lyon, dantele de Englitera, Alençon și Brussella. Mai demult erau și cărți românesci, cărți care cu anii zăceau acì uitate. Dar’ acum s’au trecut vremile cele. Acum nu mai sûnt în țéră dascăli Greci ce sĕ însufle Românilor ură și despreț pentru tot ce e românesc, pentru limbă și literatură, mai cu deosebire. Acum cărți de ros nu mai aflăm, cum nu mai vedem români cari numai între dinți murmurau când ḑiceau ce sûnt. Astăḑi toți vorbesc românesce, scriu românesce, cetesc românesce și strigă sus și tare „sûnt Român !“ Dară ’ți-am ḑis, de fóme nu vom perì, lipsuri nu vom duce în România ori și unde și acì mai puțin.

Chinesul multe pățise în țéra lui. Vêrfurile lui Dhawalagiri nu erau mănóse. Ceea ce promitea șórecele român era seducător.

El se și lăsà sedus.

Nunta se ținù la amintitul deposit general, unde se adunară șórecii cu sutele, cu miile.

Numai din fărmiturile căḑute se puteau acì ospĕta, ca la ospĕț împĕrătesc.

Adunarea fiind numĕrósă, merindele îndestulătóre, nunta ținù trei ḑile și trei nopți.

În fine ostenéla alungà pre óspeți în găuricele lor respective.

Atunci și junii însurăței căutară sĕ’și creeze un domiciliu propriu, separat.

Nu mult timp a trecut și îi aflarăm deplin instalați, la pólele Buceciului, la rădĕcina unui arbore găunos.

Aflându-se în elementul lor, sigur vor trăì acì mulți ani fericiți.

Cine a descântat bĕtrânului șórece chinesesc ? Acésta e un myster. Dară de schimbat s’a schimbat de nu’l mai cunosci. Costumul chinesesc l’a lăpĕdat și de vechimea familiei sale sau de castelul seu nici că mai pomenesce.

Dară nici îi trece prin minte sĕ părăséscă vre-odată mănósa Românie.

Ba sĕ’l veḑi încă cum vorbesce, scrie și cetesce românesce !

Privighitórea și împĕratul

I.

În China, cine n’o scie, este împĕratul chines. Toți ómenii sei, toți oficierii sei, toți curtenii sei, încă sûnt chinesi.

Mai demult, demult s-a întêmplat o curiósă întêmplare în acéstă țéră chineséscă. Étă-o :

Împĕratul de pe atunci avea un palat minunat de porcelan alb, ca zaharul, sclipitor, ca sórele ; perfect în tóte, numai practic nu era. Totul în interiorul acestei locuințe împĕrătesci era cu atâta măestrie dispus ca sĕ facă efect încât, nu numai mobilele, dară chiar și florile aveau tóte clopoței ce sunau necontenit.

Cum ai fi putut trece pre lûngă dênsele fără a le băga în sémă, când făceau atâta larmă ?

Bine combinase lucrurile artistii chinesi, străinului care visita palatul nu’i scăpa nimic din vedere. Ferice de ochii, dar vai de urechile lor ! veți ḑice. Acésta cuget și eu ; însĕ cum nu le-au păsat lor, sĕ nu ne pasă nici nouĕ de urechile chinesesci.

Sĕ ne întórcem la palat. În giurul lui erau grădini întinse, atât de întinse de nici mai remăsese clopote sĕ se acață de florile și de arborii din fund.

Pe acì vedeai numai umbră și verdéță pănă pe malul rîului, ce mărginea grădina. În acéstă umbră și verdéță, departe de sgomotul curței, se așeḑase o minunată privighitóre.

Privighitórea acésta cânta cum n’a mai cântat nici om, nici pasere în lumea întrégă. Muncitoriul, sdrobit de lucru, se simția ca alinat de se oprea un pic sĕ o asculte séra, cântând pe lună.

Pescarii ce locuiau, după obiceiul țĕrei, cu întréga familie pe apă, în luntrele lor, fermecați de cântul paserii, ades uitau șĕ’și scótă mrejele întinse ce se cufundau în fine cu povara lor. Pescii, scăpând, binecuvêntau măéstra cântăréță. De ar fi sciut ei vorbì, sigur și ei ar fi ḑis pe limba lor : ce minunată pasere ! ce cânt minunat !

Străinii, călĕtori din tóte țările, cari visitau China, palatul imperial și grădinele sale, auḑind privighitórea, își ḑiceau : totul e frumos, totul e minunat acì, însĕ mai frumos, mai minunat decât tóte este cântul privighitórei.

Și când acești străini, când acești călĕtori descriau impresiunele călĕtoriei lor în China, ei încă ḑiceau : minunea minunelor este cântul privighitórei, din grădinele împĕrătesci.

Acésta sta în tóte cărțile ce vorbiau despre Imperiul Ceresc, precum numesc chinesii țéra lor. Una din aceste cărți ajunse odată în mâinile împĕratului. Se vede că împĕratul chinesesc ia uneori câte o carte în mână.

Împĕratul cetia cu băgare de samă descrierea palatului seu de porcelan alb, și cu cât cetia mai mult fața i se lumina, ochii i se aprindeau. Bucuria îi era nespusă aflând că locuința sa era admirată chiar de japonezi, căci cartea era scrisă de un japonez adevĕrat.

În fine sosì și la paginele consacrate grădinilor. Aceste se încheiau cu următórele cuvinte :

„Totul este minunat ; dară minunea minunilor este privighitórea din grădinile palatului împĕrătesc, cântul seu nepomenit în lume.“

— Ce ! Am ceva ce n’are nimenea și eu nu sciu nimic ! esclamà împĕratul, mânios.

Repede chiamă ómenii sei.

Palatul avea un guvernor bĕtrân, un Tsung-su fórte învĕțat și fórte îngâmfat. Mandarin de clasa ântâiu, el ades avea de vorbit cu ómeni inferiori lui. Acestia însĕ nu auḑiau dela dânsul alt rĕspuns decât :

— P ! P !

Și el ḑicea acésta fără a se uita, fără a se mișca.

Ce o fi însemnând acésta la curte, nimeni nu scia. Aiurea simplele consóne nu significă nimic.

Tocmai acest mare mandarin întră la chiemarea împĕratului.

Cum întră se și aruncă la pămênt, se întinde cât era de lung și, cu nasul în pulvere, așcéptă porunca stăpânului.

— Cine locuesce în palatul meu, sau în jurul lui, de care eu n’am sciință ? întrébă împĕratul, cu asprime.

Mandarinul se întinde pe pântece mai tare și tace.

— Acì este un cântăreț ! strigă împĕratul.

— Un cântăreț ! feréscă-ne Budha ! O asemenea ființă nu pĕtéză locurile sacre unde calcă Majestatea Vóstră. Am eu grijă, aerul palatului nu se corumpe cu suflarea spurcată a unui cântăreț.

— Rea grijă, de nu scii ce scie lumea.

— Lumea scie și ce nu este.

— Ba este acì un cântăreț și eu voiesc sĕ’l aud.

Mandarinul începe a pricepe și întórce vorba.

— Fiiul Ceriului, Împĕratul Pămêntului, acest personagiu mare n’a fost presentat la curte.

— Caută privighitórea, de séră sĕ cânte la palat ! ordonà împĕratul.

— Dar acéstă damă…

— Ce damă ! ce damă ! Ai bumbi de mandarin și nu scii ce este o privighitóre ?

Mandarinul afundă nasul mai adênc în pulvere și începe :

— Fiiul Ceriului, Împĕrate al Pămêntului…

— Astă séră sĕ cânte privighitórea la curte !

La acest ordin dat cu asprime, mandarinul nici „P !“ nu mai ḑice și ésă.

Sĕ veḑi acum pe bĕtrânul Tsung-su cum suie și cobóră la trepte, cum mĕsură dealungul și dealatul săli și coridóre, cum caută, cum întrébă deslușit și deamĕnuntul ; dar’ în zadar se ostenesce. Despre privighitóre ómenii palatului nu sciu nimic.

Mandarinul se întórce la împĕratul.

— Fiiul ceriului, împĕratul pămêntului, stăpânul lumei, în tot palatul, în tóte grădinele cele mai frumóse am întrebat de vestita cântăréță, dară nimenea n’o cunosce. Nimenea n’a auḑit-o, nimenea n’a vĕḑut-o. Tótă povestea o fi o scornitură de cărturari.

— În cărți ce cetesc, eu, nu sûnt scornituri. De minte cineva, acesta poți fi numai tu. Ai drept de a purta barbă și nu scii ce este și unde se póte afla o privighitóre ? De nu va cânta privighitórea de séră în sala tronului, cu tótă barba de ai, te voi spinteca.

Spintecarea nu e lucru plăcut. Guvernorul palatului o scia bine, căci pre mulți condamnase el la spintecare și asistase la aceste barbare ecsecuțiuni.

Mandarinul érăși suie, érăși cobóră trepte ; érăși sare, alérgă, caută, strigă, întrébă, de nici sufla nu mai póte. În palat și în jurul lui privighitórea e necunoscută.

— Tsing-pe ! Tsing-pe ! lamentează marele curtean, cugetând la spintecare promisă de împĕrat.

De făcut ne mai sciind ce face, mandarinul érăși merge la stăpânul seu.

— Fiiul ceriului, împĕratul lumei întregi, Tu, care din milă lași câte un petec din pămêntul teu și altor domnitori sĕ le fie spre mângăiere, stăpâne a vieței mele, japonezii sunt vrăjitori mari, povescea privighitórei este o vrăjitură ; de numele dómnei privighitóre nici se pomenesce.

— De séră, înaintea tuturor mandarinilor civili și militari, îți voi pune eu singur cuțitul în mâni.

Audiența se terminase cu aceste cuvinte.

Pericolele mari nasc și idei mari.

Spiritul mandarinului se luminà deodată.

— Da de se află cântărețul departe de Palat ? Am cetit odată în cărțile lui Confucius, cele pline de philosofiă, că poeții și cântăreții mari iubesc libertatea. Póte tot încă voi scăpa cu ḑile, își ḑise bĕtrânul mandarin și plecà.

— Tsing-pe ! Tsing-pe ! strigă érăși favoritul amenințat pe tóte stradele, pe tóte cărările, pănă ce ajunge în câmpii depărtate.

Acolo găsesce o fetișóră ce pășcea vitele. Nici trei vorbe nu’i ḑise, și copila povestì mandarinului unde se află privighitórea, când și cum cântă. Dela dênsa aflà învĕțatul Tsung-su că privighitórea este pasere, o simplă mică pasere, ce locuesce în fundul părăsit al grădinilor împĕrătesci.

— Vei ajunge sĕ pasci vacile împĕratului, de mĕ vei duce la dênsa, promise mandarinul, în entusiasmul fericirii lui.

— Te duc bucuros, de séră cum va resări luna ; atunci sigur o găsim.

La óra indicată, mandarinul, cu o suită mare de curteni de tóte gradele, plecà sĕ caute privighitórea. În fruntea cortegiului mergea mica păstoriță.

Ei mergeau și tot mergeau prin aleile grădinilor împĕrătesci și tot nu ajungeau. Grădinile păreau a se întinde pănă la marginile lumei.

Deodată resună un muget puternic.

— Auḑiț’o ! strigară curtenii, cu o bucurie nespusă.

— Ce voce încântătóre ! esclamă un mandarin de classa ântâi.

— Eu am auḑit ântâi privighitórea ! Eu am auḑit ântâi privighitórea ! ḑice, triumfător, un june oficier, ce așcepta avansare.

— Dar’ acesta nu e cânt de privighitóre ! n’auḑiți că rage o vacă.

La observațiunea micei păstorițe admirațiunea chinesilor se domolì.

„Quac — quac — quacacacacacaca… quac — quac — quacacacacaca,“ s’aude în apropiere.

— Toți la pămênt ! salutare adûncă ! E vestita privighitóre ! comandà guvernorul palatului.

— Când eram copil, aceste se numiau brósce, ḑise un servitor bĕtrân.

— Brósce sûnt ele și acum, respunde văcărésa.

Așa dară nici acésta nu era privighitóre ! Chinesii sûnt consternați. Marele guvernor credea că deja vede cuțitul mare și ascuțit ce’i întindea împĕratul.

Curagiul îl părăsesce. Deacum înaintéză încet.

În fine totuși ajunge pe malul apei, la un tufar umbros.

— Privighitórea e acì, șoptesce fetița, arĕtând un arbore, în apropiere.

Paserea și începe să cânte.

Guvernor, mandarini, mari oficieri și câți curteni mai erau pe acì, toți căḑură la pămênt.

Cu cât paserea cânta, cu atât se arĕtau chinesii mai mirați, mai entusiaști ; entusiaști pănă la delir. Acum încep a sărì, a juca, a se săruta de bucuriă, a se săruta cu nasul, cum se sărută chinesii.

Privighitórea cântă și érăși cântă.

Séra înaintéză, împĕratul ascéptă respuns. Nu mai este timp de ascultat, trebuie făcută invitațiunea.

Curtenii încep :

— Stimată Dómnă,

Privighitórea tace.

— Prea stimato,

— Onorato,

— Prea onorato,

— Spectabilo,

— Illustro,

Privighitórea tot tace.

Guvernorul palatului, cu un gest mare, impune silențiu, pășesce înainte și începe el acum :

— Pré stimată onorato, spectabilă magnificență, illustrisimă illustritate a illustrității…

— Eu nu pricep vorbe de aceste, întrerumpe mica văcărésă, lăsați sĕ-i vorbesc eu pe limba ce ne-a dat D-ḑeu.

Chinesii n’aveau ce face, o lăsară sĕ ḑică :

— Dragă păserică, împĕratul doresce sĕ te audă cântând ; vino astă séră și cântă la curte.

— Cu plăcere, respunde privighitórea. Și împĕratul este om, de ce sĕ nu cânt pentru dênsul ?

II.

La palatul de porcelan alb era gala mare, ca la sĕrbătorile anului nou, a smeilor a pescarilor și a lămpașilor, cele patru mari sĕrbători chinesesci.

Curți, grădini, poduri, canaluri, pavilóne, pagode, locuinți de pe apă, locuinți de pe uscat, tóte erau preserate, ca cu stele, de mii și érăși mii de lampióne.

Treptele, verandele, coridórele, salele străluciau de lumini roșie, galbine, verḑi, albe, albastre, negre, portocalii. Arborii la tóte ferestrele, arbori la tóte colónele, arbori în tóte unghiurile și la fie-care crenguță de arbore, în loc de flóre, câte o lumină colorată.

Cinci mii de servitori ai curței, de tot soiul, postați în șiruri lungi și dese, stăteau acì, așceptând óspele împĕrătesc.

Ceremonialul usitat la solemnități de prima categoriă era ordinat.

Lucrul nu se mai pomenise de când esistă China să se facă așa primire la un individ din cea mai desprețuită castă, acea a cântăreților. Dar ce era sĕ facă chinesii ? Împĕratul chinesesc poruncise, împĕratul voia sĕ arate lumei că și el scie admira și apretuì ce aprețuia și admira lumea întrégă și țéra japonilor mai cu deosebire.

În zadar strigau mandarinii „Tsing-pe ! Tsing-pe !“ ei trebuiră sĕ vie la curte.

În zadar șoptiau marii dignitari, nimic nu’i putù dispensa de a fi presinți la serbare.

— Tsing-pe ! Tsing-pe ! murmură și marele Tsung-su și totuși trebuie sĕ suie treptele palatului, sĕ’și ia locul la ușa sălei principale.

Acì sta împĕratul pe tronul cel de aur.

Hoang-hoi, prima împĕrătésă, Tus-chin cele douĕ împĕrătese secundare, princesele tinere și bĕtrâne, frumóse și urîte, tóte cu pieptănături ca pyramidele, cu hainele cele mai scumpe, stăteau așeḑate subt un baldachin roșu, în fața tronului împĕrătesc. Giur împregiur prinți, yuni, mandarini, oficiari, ministri, mari-stundenți așceptau cu fața mută, silencioși și nemișcați.

Clopote mari și mici, în întru și afară, sunau necontenit. Tobe și trompete, fluere și fluerașe resunau din tóte părțile.

Deodată tăcere mare : privighitórea a sosit.

Nu în mijlocul sălei, pe pomul de aur ce’i era pregătit, ci pe o mică créngă verde, într’un colț părăsit, ea s’așeḑă și cântă.

Câte odată ce’i frumos place și chinesilor. Împĕratul, curtea întrégă ascultă, în tăcere.

— Minunat ! Adevĕrat minunat ! esclamă împĕratul după primul cânt.

— Minunat ! repetă chinesii de tóte rangurile, de tóte etățile, cei cu barbe și cei carii n’au drept de-a purta barbe, cei cu coḑi și cei fără de coḑi, cei cu pene și cei fără de pene. Minunat ! minunat ! minuna…

Privighitórea reîncepe a cânta. Un gest al împĕratului a comendat tăcere și bieții chinesi n’apucară sĕ’și termine cuvêntul.

O mișcare nu mai era posibilă. Gurile tóte remaseră căscate.

Ce folosesc acum titluri, ranguri, privilegii, drept de-a purta o pénă de păun sau trei, bumbi de aur, de safir sau de rubin la căciulă, coliet cu 108 sau numai cu 27 de corale ? Nici unul din aceste margi și ambiționate privilegii nu dă dreptul de-a închide gura.

Privighitórea tot cântă, împĕratul tot ascultă, la gurele căscate ale curtenilor nimenea nu gândesce.

După lung și lung cântat, paserea tace în fine.

Împĕratul aruncă cântăreței pantoful seu de aur.

La acest semn de grațiă neauḑită, toți chinesii se întind jos.

(Mi se pare că ilustra adunare a profitat de favorabila ocasiune pentru a închide gurele).

Se făcea ḑiuă și paserea tot cânta, împĕratul tot asculta.

Curtenii érăși stăteau muți și împetriți, după legile etichetei.

Din tóte cântecele, acesta era cel mai frumos, cel mai dulce, cel mai melodios și înduioșitor. Atins pănă la suflet, împĕratul începu a plânge.

Și acésta era ceva neauḑit, și acésta era mare înfrângere a etichetei ; dar când plânge împĕratul, cum sĕ tacă curtenii ?

Sĕ fi vĕḑut cum se puseră la plâns 7964 de chinesi !

Concertul se terminà cu acest incident.

Împĕratul ordonà repetarea esactă a programei în fie-care séră. La invitarea adresată privighitórei, ea respunse :

— Am vĕḑut lacrimi în ochii împĕratului. Acésta nu o voi uita ; voi venì când voi fi trebuitóre.

Un an întreg ținură, neîntrerupt, concertele la curte. La anul nou ele deveniră publice. Tóte castele societății chinesesci, după categoria lor, mandarini civili și militari și marii studenți sau învĕțații, cum sĕ ḑice la noi ; oficierii, lucrătorii de câmp, neguțĕtorii și ultima castă, acea a artiștilor, musicanți, actori, cântăreți, dănțuitoare, tóte fură admise la palat, pentru a auḑì minunata privighitóre.

Cântăreței i se acordase de mult titlurile, onorurile și privilegiile aleșilor favoriți. Ea avea apartament la palatul de porcelan alb, 360 de servitori și sclavi personali, ca prinții din familia imperială.

III.

Mikado, adecă împăratul Japonului, auḑia despre cele ce se petreceau la palatul confratelui seu și oferì privighitórei favoruri îndoite de va venì la curtea de la Yedo.

Privighitórea respunse :

— Împĕratul Chinei a plâns ascultându-mĕ ; deci el este om cu inimă și pre ómenii cu inimă nu’i părăsesc.

Ḑilnic venea cântăréța și cânta pentru împĕrat cât doria el s’o asculte.

În fine se și decise a’și ocupa apartamentul dela curte, a se stabili cu totul în palatul de porcelan alb.

Mikado muria de nĕcaz pe tronul seu japones și tot sta și cugeta ce sĕ facă, cum sĕ răpéscă el minunea Chinei, minune ce ar fi voit numai el sĕ posedă.

Sfetnicul lui favorit îi dete acest sfat :

— Sĕ facem o pasere artificială ce sĕ cânte de o mie de ori mai tare, ce sĕ fie de o mie de ori mai frumósă decât cea viuă. Împĕratul chines, de’i o vom trimite, se va lăsa ademenit de noutatea lucrului și va da deocamdată preferință paserei cu mașină. Cântăréța adevĕrată, vĕḑêndu’i nedreptatea și ingratitudinea, îl va părăsì. Atunci ușor ne este a pune mâna pe dênsa.

O sută de mii de paseri cu mașină se comendară la măestrii cei mai vestiți din Japon.

Paserea ce va cânta mai tare un cânt de privighitóre va fi plătită cu preț de aur, acoperită cu pietre scumpe și trimisă la Peking.

Japonesii sunt isteți, dibaci, pacienți și lucrători. O sută de mii de privighitori artificiale sĕ și presentară la concurs.

Barbierul consiliarului împĕrătesc favorit făcuse și el o pasere măéstră. Nici un ornic nu făcea regulat „tic, tac, tic, tac“ de cim cânta cântul seu privighitórea bărbierului protegiat.

Acésta fu declarată de artistă perfectă, plătită cu preț de aur, împodobită cu jumĕtate din pietrele corónei împĕrătesci și trimisă în China.

Mikado al Japonului săria în sus de bucuriă. Împĕratul se va lăsa sigur ademenit. Ceva mai lucitor, mai sclipitor, mai împodobit nu se pomenise.

Și cânta atât de tare ! atât de precis !

Lucrul a fost nimerit calculat. Tóte se întêmplară cum doria invidiosul de Mikado.

Când a sosit privighitórea cu mașină la palatul de porcelan alb, chinesii remaseră uimiți de-a ei frumuseță.

Dară ce sĕ mai ḑic de efectul cântului seu.

Acesta era adevĕrat după inima chinesilor.

Odată, de ḑece ori, de o sută, de o mie de ori ea cânta tot un fel și în acel fel ; precis, esact, regulat, nici mai tare, nici mai încet ; nici mai mult, nici mai puțin.

Cum nu s’a schimbat în imperiul chinesesc nimic de mii și mii de ani așa, de sigur, nu’și va schimba nici astă pasere modulațiunile vocei sale mii și mii de ani încă.

Ceva mai pe gust chinesesc nici că s’ar fi putut inventa.

Puteți judeca despre succes.

Privighitórea adevĕrată, cu diversele sonuri ale vocei sale, cu diferitele inflecsiuni ale acestei voci, cu cântul seu totdeuna nou, cu inspirațiunele sale varie și nenumĕrate te scotea din fire. Simțirile liniscite ți le tulbura, fibrele inimei adormite ți le deșcepta, tóte simțimentele sufletesci îți punea în mișcare. Ascultând’o nici simțiai, nici cugetai după voiă și plăcere. Cântul paserei te răpia în lumi necunoscute, te ardica în regiuni uimitóre.

Ḑică cui îi place că acésta e frumos, măreț, sublim ; dară cu natura chinesescă nu se potrivesce.

Și, ḑeu, în China la temperamentele chinesesci trebuie sĕ cugeți.

Privighitórea artificială scia și ea șcale minunate, triluri, arpegie, vocalise, unele mai repeḑi decât altele ; și ea te inunda cu cascade întregi de nóte ; dar ori cât de multe erau, le asculta’i fără nici o mișcare. Ele gâdiliau plăcut urechia și nu atingeau nimic mai mult.

Cum nu era tocmai chinesii sĕ declare pre privighitórea cu mașină superióră privighitórei vii ce cânta după infinitele ei inspirațiuni cântece tot noi, tot adûnc simțite, tot pĕtrunḑĕtóre, cântece ce te agitau pănă în fundul sufletului.

Succesul paserei mecanice fu atât de deplin, încât era sĕ facă epocă, precum veți vedè.

În China, o sciți, nu este nici cameră, nici senat, nici dietă, nici casa magnaților, nici chiar consiliu de stat.

Când trebuesc Chinesilor legi nouĕ, ceea ce nu le trebue nici odată, mandarinii le cer dela Împĕratul lor.

Astădată, ca nici odată, mandarinii se duseră cu toții la împĕrat sĕ’i céră o lege nouă, relativ la paserele cântătóre.

Ei, fermecați de cântul paserei-măestre din Japon, cerură, ca prin o lege nouă, sĕ se scótă tuturor paserelor adevĕrate córdele lor vocale naturale și sĕ li se pună în gût câte o mașină de cântat japonesă.

Mandarinii aveau atâtea motive ponderóse în favórea projectului lor, ei dovediră împĕratului atât de vederat că paserele naturale, cu inovațiunele lor perpetue vor face odată o revoluțiune în țéră, încât împĕratul, pentru a’și scăpa vechiul stat de pericol, le promise tot ce voiau.

Proiectul sancționat și adoptat remânea numai sĕ se puie în lucrare.

Acésta, din fericire, merse mai greu. La aplicarea proiectului trebuia timp și bani. Timp ar fi mai fost ; dară bani nu prea erau.

Pănă se vor afla sumele trebuitóre, paserele remân în statu quo, adecă remân încă cu gûtlejul și córdele vocale ce le-a dat D-ḑeu.

— Dară privighitórea ce minunată ce face ? unde este ? ve’ți întreba. Și ea óre este amenințată de pericolul general ?

Nu vĕ temeți. De mult nu mai este ea în China.

Sciți că, dela început, ea ḑisese că numai atunci va cânta când va fi cântul seu trebuitor.

Și împĕratul nu mai simția trebuință de când de privighitóre adevĕrată.

Cântăréța favorită era acum paserea cum mașină. Paserea cu mașină dobêndise chiar și titlul de :

„Cântăréță ordinară și estraordinară a M. S. Împĕratul Chinei.“

Într’o séră érăși era mare concert la curte. Privighitórea cu mașină repeta și érăși repeta aria sa de bravură. Chinesii nu se mai săturau ascultând-o. Grija că se póte ostenì o asemenea pasere încă n’aveau. Dar’ acì se înșelară. În mijlocul cântului, ce reîncepuse érăși, deodată se aude un puternic :

— Sfrrrrr !…

Din acel moment, privighitórea mecanică n’a mai cântat.

Nici doctori, nici ornicari, nici architecți, nici mecaniciani, nici chiar bărbierii nu’i putură ajuta. Mașina se tocise, se tocise de tot.

S’a isprăvit cu concertele la curte.

De acum e rĕu de împĕrat. El se deprinsese a mânca, a dormì, a viețuì tot cu cânt de privighitóre și privighitóre nu mai era în imperiul întreg.

În zadar a căutat cunoscutul mandarin în tóte grădinele, în tóte pădurile, în tóte tufișele : de paseri cântătóre nici se mai pomenia în tótă țéra.

Depeșe telegrafice începură a circula în tóte părțile. Pretutindenea se cercetéză despre vechia privighitóre dela palat. Unde era nu se scia.

Unii creḑură că o vor afla la curtea japonesă. Dar calculul era greșit.

Ea refusase definitiv a’și mai face de lucru cu curțile împĕrătesci. Făcuse acum destulă esperiență.

Cu paserile artificiale din Japon s’ar mai fi putut chinesii ajuta. Dar étă ce se întâmplase : Nĕcăjit că nu ’i-a reușit planul de a’și procura privighitórea viuă a împĕratului chines, el poruncise sĕ se sfărîme tóte 99,999 de privighitori mecanice ce mai erau și oprise de a se mai face altele.

Dorul de privighitóre cuprinse atât de puternic pe „Fiul Cerului“ încât se bolnăvì și se bolnăvì rĕu.

Leac pentru împĕrat era numai cânt de privighitóre și privighitóre nu era de găsit.

În zadar se anulà legea contra gûtlejelor paserilor vii ; pasere cântătóre nu mai voia sĕ vie în China.

Împĕratul ajunse la mórte.

Medicii îl condamnase ; curtenii sciau că pănă în séră nu va mai sufla.

Acum plecară și guvernori, mandarini, oficiari, sĕ se închine împĕratului ce avea sĕ urmeze. Înaintea acestuia sĕ întindeau acum pe pântece, se tîrîiau în pulvere, pe pămênt.

Lûngă împĕratul murind nu era acum nimenea, curat nimenea.

Mórtea aflând casa gólă, ușa deschisă întrà și se așeḑà la căpătâiul monarchului, în agonie.

Cu mórtea întrară în casă și mii și mii de ființe stranie, necunoscute. Unele blânde și suriḑĕtóre, altele slute și pocite.

Un bĕtrân, c’o carte mare, sta și le chiăma pe nume.

Erau faptele bune și faptele rele din viéța împĕratului.

Cele ce acusau pre împĕrat se așeḑară în giurul patului și începură plângerile lor.

Era tristă, era grozavă astă óră de judecată.

Ca stânci sdrobitóre, cădeau pe inima murindului vorbele amare.

— Judecați-mĕ, osândiți-mĕ, gemea împĕratul ; dară de am făcut o singură faptă bună în viéță, lăsați-mĕ sĕ mai ascult odată un cânt de privighitóre.

Faptele bune erau și ele multe. Tóte ridicară mânile la cer.

— Frrr ! frrr ! frrr !… s’aude la feréstra deschisă, și tot odată resună cânt de privighitóre.

Privighitórea viue, privighitórea de odinióră auḑise că împĕratul este singur, părăsit. Acum venise căci era trebuitóre.

Ea ținù minte lacrima împĕratului și uità ingratitudinea lui.

Cu cântul seu voiesce sĕ’l consoleze. Acest cânt e lung, duios, cum n’a mai fost. E atât de lung, atât de duios încât lacrimi érăși pornesc din ochii împĕratului murind.

La bóla grea, la dor cu foc numai lacrimele aduc ușurare ; numai lacrimele răcoresc, numai lacrimele pot ajuta.

Séra, când își amintiră curtenii de stăpânul părăsit, când întrară în casă sĕ vadă de nu e rece, de nu e bun de scăldat, ei aflară pre împĕrat…

Gîciți cum ?

Îmbrăcat cu hainele de paradă, pe tronul cel mare și în mână avea cumpĕna dreptății.

Lûngă el privighitórea îl mângăia, cântând.

Scrófa și lupul

Era o respectabilă mamă de familiă.

Nu ḑic că a fost de neam mare. Nu se trăgea nici din ómeni cu ranguri, titluri și privilegii, nici din vechi răzeși, nici din muncitori săteni, nici chiar din animale de classa ântâiu ; dară ori cine își îndeplinesce datoriile, în sfera sa, merită considerațiune.

Înaintea omului de omeniă, cinstit și lucrător mĕ închin odată, înaintea mamei bune, ori cine ar fi, mĕ închin de trei ori.

Departe de noi prejudițiile și încă prejudițiile de rang social.

Sĕ acordăm considerațiunea cuvenită mamei bune ce îngrijia cu amor și abnegare de o familiă numĕrósă, de opt copii mici.

Am uitat sĕ vĕ ḑic, dela început, că onorabila ființă de care vorbim a fost clasificată de toți naturaliștii, dela Buffon, Cuvier, Linné pănă la Nanianu între pachiderme, adecă rîmătóre copitate, că numele seu oficial este „porc de genul femenin sau scrófă.“

Repet încă : departe de noi prejudițiile de nascere. Onóre numai meritelor personale.

Și merite personale adevĕrate împodobiau pre scrófa nóstră. Ea, deșì scrófă, era vrednică și muncitóre.

Ea își alapta singură copiii ; ea îi spăla și curăția ; ea le împletia ciorapi, le cosea cămăși, batiste, pieptărușe, pantaloni ; pănă și pălăriile tot ea singură le fabrica.

Toți opt copii erau grași, frumoși, lucitori, ca nisce coconași.

În timp de recreațiune, buna mamă aduna în juru’i familia întrégă și apoi sĕ fi vĕḑut jocuri, sărituri, cântece, rîsete și voie bună. Era drept dragul sĕ’i privesci.

Acì vedeai adevĕrata fericire.

În una din ḑile, tocmai în unul din aceste dulci momente de repaos și recreare, se ivì pe neașteptate, un călĕtoriu necunoscut.

Copiii erau, cum trebuie sĕ fie copilul, nici prea îndrăsneți, nici prea sfiicioși. Ei salutară străinul și apoi își căutară de jocul lor.

Călĕtorul, fără a’și scóte desagii, ca în trécăt, ḑise cătră stăpâna casei :

— Bună ḑiua, cinstită dómnă, sĕ’ți trăéscă copilașii.

Scrófa, mirată de astă visită neobicĭnuită, rĕspunde cu un simplu :

— Mulțumim dumnitale.

— O ! scumpă dómnă, ce fericită eșci ! dară spune’mi, te rog, câți copilași ai ? toți sûnt ai dumnitale ? urmà străinul, lungind vorba.

— Toți opt.

Rĕspunsul era scurt ; scrófa nu părea sĕ aibă poftă de poveșci ; călĕtorul se făcu a nu pricepe.

— Toți opt !… frumósă familiă ! sĕ trăéscă cu toții, coconași și duduci ! Nu te supĕra, dómnă prețuită, că te opresc dela lucru, dară văḑêndu-te n’am putut sĕ mĕ rețin da’ți face complimentele mele. Așa copii frumoși ! așa copii frumoși ! Scii, mult prețuită dómnă, eu numai din întêmplare treceam pe acì, numai din întêmplare, ḑeu, v’am vĕḑut. Póte vrai sĕ’ți esplic mai bine ?… Din întêmplare, cum ḑic, treceam pe acì, din întêmplare mergeam la Bucuresci în trebi scolare, din întêmplare ’mi-au căḑut ochii pe locuința dumnitale. Cum v’am zărit m’am oprit. Ce minunat tablou ! o mamă cu așa numĕrósă posteritate ’mi-am ḑis. Așa ceva merită sĕ fie considerat mai de aprópe și așa, fără sĕ cuget la nimic decât la frumuseța grupei ce formați, ’mi-am permis sĕ mĕ apropiu. Ce frumoși copii ! Ah ! ce frumoși copii !

Ca orice mamă, scrófa se simțì măgulită și surise cu plăcere.

Călĕtorul șiret, observà. Acum vĕḑu că póte sĕ urmeze.

— Ea’n spune, drăguță dómnă, dumnéta ’i-ai crescut pe toți ? Vai ! drăgulița mea, ce de osteneli ! ce de sacrificii !… Dară póte ai guvernantă ? Se înțelege, cu o sĕ’i lași când te duci la petreceri.

— Eu nu umblu pe la petreceri ; când es, es cu dênșii.

— Cum, dómnă, atâta abnegațiune ! atâta devotament ! Dar ceea ce faci dumnéta este pre mult, póte sĕ strice sănătății dumnitale… Crede-mĕ, dómnă, nu te sacrifica ; lumea tot nu recunósce meritele adevĕrate. De ce sĕ’ți perḑi juneța ? de ce sĕ’ți perḑi frumuseța ? Dumnéta, cu chipul dumnitale, nostimă cum eșci poți juca încă un rol în lume… Crede-mĕ, crede-mĕ, profită de viață, profită de plăcerile esistenței.

— Dară nu póte fi plăcere mai mare, decât a’și privì copiii și a se bucura de dênșii.

— Așa ḑic și eu ; dară totuși câte odată câte un bal, câte un concert, câte o petrecere eftină și atrăgĕtóre…

— Sĕ’mi las copiii singuri ! dară cum se póte ?

Străinul se gândì puțin, vĕḑu că acì nu este cochetărie de esplótat și o luà pe altă strună.

— Că bine ḑici, dómnă mult prețuită. De aur sĕ’ți fie gura. Bine ḑici, admirabil ! admirabil ! Copiii înainte de tóte. Mama ce’și negligiă copiii pentru petreceri, fumuri, deșertăciuni, pĕcat că mai este mamă. Ea nici merită asemenea fericire. Ce fericită întêmplare, căci, adevĕrat, e curat întêmplare. Dară am uitat sĕ’ți spun cine sûnt, permite’mi a mĕ presenta la ocasiune. Eu sûnt profesor, director de scólă, am un pensionat celebru pentru băeți și fete.

Politeța obligà pe gazdă sĕ ḑică :

— Îmi pare bine.

— Ce fericită întêmplare ! Cum m-a servit norocul ! Adevĕrat, inima nu înșală nici odată ; căci curat inima, pe nesciute, m’a adus pe acì. Sper, dómnă și amică, că acum, fiind că ne cunóscem bine îmi vei face onóre sĕ’mi încredințezi, spre crescere, drăgălașii d-tale de copilași.

— Mulțumim de bunĕtate, domnule ; eu sûnt hotărîtă a’i cresce singură. Ce le trebuie o sĕ’i învĕț eu. Cum veḑi, nici le prea merge rĕu cu metoda crescerei mele. Sûnt sănĕtoși, mari, voinici…

— Minunați ! minunați ! ḑic și eu. Metoda d-tale pedagogică este escelentă. Drăguții de copilași par a fi perfecți. Eu cred că ar fi și perfecți, de nu… scii, dómnă, natura își are greșélele sale, la tótă lumina a pus și umbră, ba chiar și în sóre a făcut pete și copiilor d-tale le-a dat, cum aș ḑice ?… le-a dat un fel de rusticitate ce trebuesce poleită, prin cultură. Privesce’i singură, înțeléptă dómnă, și mărturisesce de nu ar fi ei mai mai drăgălași, mai gentili, de ar avea maniere mai fine, modestiă, smereniă ? Sĕ veḑi cuconașii și duducele din pensionatul meu ! Unde se pomenesce de sărituri, strigăte, risite, rostogolituri și încă înaintea străinilor ! Parecă sûnt sfinți ; unde’i pui acolo stau óre, ḑile, sĕptămâni. Așa, așa trebuie să fie cuconașii, duducele ; chiar din fașiă trebuesc deprinși a nu se mișca din loc.

Biata mamă, cu tot amorul seu, cu tótă orbirea marilor afecțiuni, nu putea nega că copiii sei era încă copii și nu absolvase codul chinesesc de etichetă și bune-cuviinți. Cam smerită, ea plecà ochii.

— Nu roșì, minunată dómnă, reîncepu directorul de pensionat cu multă blândeță. D-ta ai pĕcătuit numai din esces de dragoste. Cugetând bine, nici pot ḑice că e pĕcatul d-tale ci acel al pedagogiei moderne. Nisce capete adecă luminate, după moda nouă, s’au pus sĕ țipe, sĕ strige și sĕ învețe lumea sĕ nu se mai dea nouă, crescĕtorilor de meseriă, copiii de educat, ci numai mamelor. Dar ce póte o mamă ? ce scie o mamă ? Ea este orbită de slăbiciuni, orbită de amor… Crede-mĕ, dómnă, eu, bĕtrân cu esperiență, sciu ce ḑic. Mama e bună de alăptat copiii și nimic mai mult. Îndată ce ese copilul fașă dă’l pe mâna dascălului, pe mână de străin ; străinul să facă din el om. Aplecările rele ce ar fi în copil, numai străinul i le póte stêrpì ; sĕmânță de virtuți numai străinul sĕ sădească în inima lui. De ai fi o mamă cum sûnt multe alte ți’aș ḑice că acest sistem este cu atât mai minunat pentru mame cu cât le scutesce de ori ce osteneli ; dară vĕd că ai în vedere interesul copilului înainte de tóte de acésta te încredințez că copilul bun numai de străini se póte forma. Dă d-ta numai drăgălașii d-tale de copilași pe mâna mea și vei vedè resultatul.

Scrófa nu scia nici scrie, nici cetì. Ignoranța totală are partea sa bună că te feresce de închipuirea semi-culților.

Dară tocmai acésta devenì fatal bietei mame. Perḑêndu’și încrederea în sine, în principiile sale de educațiune ea se făcu mai atentă la vorbele străinului.

Acesta vedea că de acum scopul sĕu póte fi ajuns și urmà mai cu căldură.

— Dureros, dureros este pentru o mamă sĕ’și dea drepturile, aceste dulci și sfinte drepturi, unui necunoscut, unui educator de meseriă, cum sûnt eu, spre esemplu ! Dară ce sĕ faci ? Nimic mare, nimic perfect, nimic sublim fără sacrificii. Destinul mamei este de a fi sacrificată. Natura, în vederea acestei destinațiuni, ’i-a dat și un amor nemărginit, desinteresat. Ce mamă egoistă ai vĕḑut vre-odată ?… Se înțelege, vorbesc de adevĕrate mame, nu de comediante ce pórtă numai masca datoriilor lor. O mame ! mame ! voi ființe sacre, ce paradis purtați în sufletele vóstre cele mari, cele devotate, cele gata de sublime sacrificii !

Astfel vorbì străinul lung, neîncetat, cu sofismele cele mai seducĕtóre, cu tonul cel mai patetic până ce ademenì pre biata mamă a sacrifica închipuitei necesități principiile sale și amorul seu.

Cu sufletul sdrobit, ea se hotărì a’și încredința copilașii directorului pensionatului de băeți și fete care crescea copii așa de bine de nu se mișcau cu óre, ḑile, sĕptămâni din loc.

Timp de perdut nu era. Profesorul comandase de la Bucuresci nisce carĕ cu cărți și se grăbia sĕ vadă de sosesc. La ocasiune, fiind că nu era sĕ ocoléscă mult, putea lua cu sine și pre nouii elevi.

Când vor fi pe cale bună de progres, consciințiosul de profesor va însciința pre iubitórea mamă sĕ vină singură sĕ vaḑă cât sûnt de poleiți, de civilisați și de manierați copilașii sei.

Bieții copii plânseră părăsind pre mama lor ; dară plângênd ei ascultară și plecară.

Lucrurile se petrecură cu atâta repeḑiciune, așa pe neașceptate încât neesperimentata scrófă uitase sĕ întrebe despre nume și locuință pre străinul călĕtor.

Adevĕrat, el îi dăduse o cartă mare de visită cu nume, titluri și adresă ; dară am ḑis : scrófa nu scia cetì.

***

Copiii plecase de mult.

Uimită de cele întêmplate, biata mamă sta plângênd, fără cugete, mai fără simțiri.

Numai târḑiu se alină puțin crisa durerei sale.

Reviindu’și în fire, scrófa se duse la o vecină, care umblase la scólă, sĕ’i cetéscă biletul ce lăsase directorul plecând la pensionat cu copiii sei.

Vecina cetesce numele.

Un țipet desperat resună. Nenorocita mamă cade leșinată.

Pe cartă sta :

„Lupul.“

Lupului încredințase duiósa mamă iubiții sei copii.

Puteți cugeta cum ’i-a crescut.

Boldul ascultător

I. Boldul ascultă de nănașa sa

Ómeni mari și mici, tineri și bĕtrâni, barbați și femei lucrau de diminéța în jurul cuptórelor și a mașinelor în o fabrică, din Aachen.

Sciți că Aachen este unul din cele mai vechi orașe din Europa. Fiind sub stăpânirea Romanilor, Aachen purta numele de Aquisgranum, sub francezi se numia Aix-la-Chapelle.

Împĕratul Carlo-Magno, care a fost mare în tóte, mare la trup, mare prin învingerile sale și mai mare încă prin avêntul ce a dat sciințelor, artelor, comerciului și industriei, acest Carol cel mare ’și-a ținut acì pompósa reședință. Orașul a fost totdéuna celebru prin apele sale minerale și acum are încă o mare importanță prin băile sale, prin comerciul seu și prin numĕrósele sale fabrici.

Obiecte de piele și de carton, de aur și de aramă, de lână și de ață se lucră acì cu gustul și soliditatea remasă dela francezi, cu stăruința și neoboséla ce caracterisă pre germani.

Sĕ nu vĕ mirați deci când vĕ ḑic că în fabrica în care am întrat domnesce activitatea unui roiu, în mijlocul verei.

Astăḑi érăși avea sĕ nască acì o ființă de aceeași specie cum se produceau ḑilnic sute de mii.

Pe la 4 óre după améḑi și sosì pe lume, deplin sănătos, individul așceptat. Era lung, drept, subțire, cu cap gros și picior ascuțit.

O fată curată și frumușică îl înfășà și botezà. Pe scutecul seu roșu erau imprimate trei cuvinte :

„Bold, bombușcă, ac cu gamaliă.“

A purta un calendariu întreg de denumiri are multe necuviinți.

Noul cetățén se hotărì a pleca prin lume, a’și face carieră sub cel mai simplu din numele multe ce i se dăduse, sub acel de „bold.“

Ca bold își luà pașaport sĕ plece în țeri depărtate.

Când era sĕ părăséscă locul nascerei, nănașa sa își aduse aminte că bietul finuț n’avea nici o cunoscință de lume.

— Ce o sĕ facă ? sermanul ! își ḑise ea îngrijită. N’a învĕțat nimic, nu scie nimic ! Cum o sĕ trăiască, cum o sĕ înainteze fără nici o cultură, fără nici o esperiență ?

A mai merge la scólă era prea târḑiu : totul era gata de plecare.

— Sĕ’și îndeplinéscă cel puțin principalele datorii și póte îl va lumina D-ḑeu, reflectà duiósa nănașă și, ca talisman de drum, îi dete aceste douĕ sfaturi :

„Înfipgi-te dar’ nu împunge ; ține bine ce ai prins.“

Junele boldișor promise că va fi ascultător, își primì binecuvêntarea și plecà.

Călĕtoria a fost lungă și plină de avanturi.

El fu așeḑat într’un tren de marfă cu trăsuri, hamuri, șale de călărit, cu postăvărie, hârtie de tapete, céră de sigilat, vinețélă de cămeși, cicóre pentru cafe, mașine de plugărie, cu lăḑi de fórfeci, ace, cuțitașe și alte numeróse producte ale fabricilor din Aachen.

Puteți cugeta de câte ori a trebuit călĕtoriul nostru sĕ se suie și sĕ se cobóre din vagóne ; la câte gare a fost obligat sĕ se opréscă ; prin câte magasii a petrecut, cu lunele. Puteți cugeta câte a auḑit, câte a vĕḑut, câte a pățit pănă ce a ajuns la destinațiune.

În fine totuși a sosit la Babaluc.

Babalucul era oraș mare, civilisat ; plătia dări ca tóte orașele cele mai mari și mai civilisate și încă era capitala imperiului !

Poporațiunea acestei vestite reședințe numera, după ultima statistică, 191 de suflete de ambe secse. Între acestia erau 7 generali, 9 mareșali, 11 ministri, 17 șambelani, 23 dame de onóre, 72 prinți și princese de sânge, împĕrătésa și împĕratul.

Restul locuitorilor, minus unul, erau amploiați ai curței, gardiști, ușieri etc.

O capitală a cărei poporațiune întrégă se compunea numai din mari dignitari și ómeni de curte trebuia negreșit sĕ strălucéscă prin lucs, arte, comerciu, industrie…

Așa și era.

Piața, renumita piață comercială din Babaluc, numera o firmă bine cunoscută în orient și occident.

Acéstă firmă atât de importantă era : „Jupân Itzig dela Iași“ fără companion recunoscut.

Jupân Itzig dela Iași era banchier, toptangiu și comerciant în detail. El era cel care întreținea de mult relațiunile comerciale între ost și vest.

În toți anii, la pașci, jupân Itzig mergea în persónă la Ierusalem, cu peregrinii chrestini. El ducea cercei, inele, mărgele de cristal de Bohemia și, chiar pe mormêntul lui Christos, lua, jidanul dela turci, în schimb lucruri sfinte : iconițe, mătâni și alte asemenea. Cu acéstă marfă făcea bani prin țĕrile catolice și greco-orientale.

În țĕrile protestante, pe lûngă lucruri sfinte el mai vindea ace, ață și bolduri.

Deci sĕ nu vĕ prindă mirare când veți afla că boldul de la Aachen, chiar în ḑiua sosirei sale în Babaluc, ajunse la curtea împĕrătéscă.

Jupân Itzig căpătase marfă nouă și, cu lădățuia plină, plecase prin oraș.

— Iconițe ! mătâni ! ace ! bolduri !… strigase el mai bine de trei óre, prin piață.

Deodată ḑăresce fetele împĕratului, în balcon.

Se înțelege că se grăbì a le oferì nouĕle comori aduse din Ierusalem și ace și bolduri sosite, cu ultimul tren, din Aachen.

Fata împĕratului cea mai frumósă cumpĕrà boldul cunoscut.

Tocmai în acea ḑi era bal la palat.

Séra princesa își puse hainele de aur, florile de pietre scumpe și, mai frumósă decât o ḑină, era gata de plecare.

Atunci își cade aminte că în aceeași diminéță nu sciu cine îi aruncase pe feréstră o rosă albă.

Cine aruncă fetelor de împĕrat rose albe pe feréstră, rose albe vii, rose albe adevĕrate nu póte fi nici nătăreu, nici bĕtrân.

Princesa se gândi puțin, luà rosa și, cu noul seu bold, o prinse la pept. Așa întrà în sala de bal.

Valsul ântâiu îl jucà frumósa princesă cu mirele seu, moștenitoriul tronului unui imperiu vecin. Unsprĕḑece alte valsuri trebuì sĕ mai jóce cu marii dignitari ai țerei.

Boldul și flórea stăteau nemișcați pe inima princesei.

De valsul al 13-lea fata împĕratului putea dispune, după plăcere. El îl acordă unui simplu oficier de gardă.

Musica întonéză introducțiunea. Oficierul se apropie.

Princesa, cu rosa și cu boldul seu, se scólă.

Valsul a început. Gardistul a cuprins pre jucătórea sa și ambii lunecă, se învîrtesc, saltă, sbóră prin sală, ca smeii și ḑinele.

Curtea întrégă îi privesce, îi admiră.

„Ce frumoși ! ce juni ! ce potriviți !“ cugetau cei ce îi vedeau.

— Ce părechiă minunată ! strigă deodată papagalul împĕrătesei, din fundul cuscei sale.

Oficierul și princesa se opriră rușinați.

Cavalerul voesce a părăsì pe jucătórea sa. Zădarnică încercare.

Boldul se acățase de medalia de merit ce purta la pept junele militar.

„Înfipge-te dară nu împunge, ține bine ce ai prins“, ḑisese nănașa boldului și el așa și făcea.

Îndeplinindu’și datoria, el spera că’și va face nume bun și va ajunge la mărirele ce visa. Mult nu învĕțase, dară gîrgăuni îi intrase deja în cap de când zărise lumea mare.

Îndată ce prinse oficierul, el începu a’l ținè și a’l ținè din resputeri.

Princesa pune mâna pe cordeaua cavalerului seu, oficierul pe rosa albă ; degetele lor se întêlnesc, se ating, tremură, rĕcesc… A desprinde boldul nici unul nu póte.

Uimirea junilor sporesce cu cât adunarea șoptesce și ride.

Damele, domnișórele de curte alérgă întru ajutor ; a scóte boldul e imposibil.

Mareșalul palatului vine și el ; boldul remâne înfipt, cum a fost.

Sosesce împĕrătésa, sosesce împĕratul, sosesce mirele…

Confusiunea e la culme…

Cine a desprins boldul ? nu se scie. Ceea ce am auḑit sigur este că trei ḑile mai târḑiu tóte gazetele bune și rele, mari și mici, comice și serióse, chiar și cele comico-serióse anunțară logodna frumósei princese din Babaluc cu junele oficier de gardă.

Principele-moștenitor al tronului imperiului vecin plecase a casă, din séra balului.

Boldul, nu vĕ mirați, căci cam așa sûnt proștii, se făcuse mândru și ambițios.

Dela logodna princesei nimenea nu era mai închipuit decât dênsul.

Sĕ fi scăpat imperiul de turci n’ar fi creḑut cineva că a făcut faptă mai mare de cum își închipuì boldișorul nostru fapta lui.

În nesciința sa de usele curței, el își ținea de merit mare că a mijlocit sĕ se mărite princesa după pofta inimei sale și nu după planurile politice ce avea împăratul.

Cum am ḑis, junele bold era ambițios și prostișor. El, de când era la curte, începuse a crede că scopul principal al vieței este a se face domn mare, a se ridica sus, sus, atât de sus încât alții sĕ nu’ți ajungă nici la călcâi.

Că póte sĕ’i vie amețeli ridicându-se la o înălțime la care nu era deprins a sta, acésta nici îi trecea prin minte.

La tóte trebue sciință și esperiență. Și bietul bold nu vĕḑuse măcar un balon aerostrat sĕ se fi putut convinge cât e de ușor a se suì și până la nori ; dar cât e de greu a se menține sus, de n’ai pentru acésta puterile trebuitóre.

Din câte vĕḑuse în puținele ḑile a mărirei sale, el sĕ alesese numai cu una : avea consciință că a jucat un rol mare în familia domnitóre și acésta îi dă drepturi la mari favoruri.

Chiar a doua ḑi de nunta princesei, boldișorul nostru ceru audiență la împăratul.

Împĕratul nu avea nici față, nici chief de nuntaș.

El tot cugeta la planurile încrucișate, la speranțele perdute prin stricarea căsătoriei fiicei sale cu moștenitorul tronului imperiului vecin.

De cugetat cugeta ; dară de vorbit nu vorbia, ci tot sta și ofta.

Ce avea pe suflet nimenea nu scia ; mai puțin încă neespertul de boldișor.

Chiar arcum întrà și el în casă.

— Ce’ți trebue ? întrébă împĕratul deșceptat din cugetările sale, ca dintr’un vis reu.

Boldul tot naiv și tot cu fumuri, rĕspunse curat și simplu :

— Un titlu, o funcțiune sau cel puțin o recompensă națională.

— Dară cine eșci ? ce ai făcut ?

— Na ! că ai și uitat !… dară nu scii, Împĕrate, că ți-am măritat fata.

— Tu !!!

— Ce ! nu mĕ cunosci ?… Eu sûnt boldul care a prins la bal oficierul de gardă.

— Și pentru asta ceri recompensă ?

— De nu recompensă națională, măcar o decorațiune.

— Te aș decora cu o părechiă de urechi de măgar, de aș avè acest ordin. Fiind însĕ că încă nu ’l-am creat, mergi de îl caută unde esistă.

Boldul se oprì surprins. Și înțelegea, și nu înțelegea vorbele împĕratului. În fine ḑise :

— Împĕrate, parecă eșci supĕrat ?

Împĕratul stete puțin gânditor, apoi întrebà :

— Spune drept, cine te-a învĕțat sĕ te acați de oficierul cel necunoscut ?

— Împĕrate, mai înainte de tóte nu mai ḑice că oficierul era necunoscut de princesă. Ea îl cunoscea bine ’ți o ḑic, eu, care sciu ce sciu. Apoi n’ai auḑit că de mult m’a învĕțat nănașa sĕ mĕ înfipg fără a împunge și sĕ țin bine ce am prins. Eu n’am făcut nici un reu, am ascultat de nănașa.

— Și nu ’ți-a ḑis nănașa-ta că nu ai sĕ stai totdeauna înfipt, ca un măgariu ? Nu te-a învĕțat că în momente critice, e mai bine sĕ împungi… sĕ sai jos ?

— Momente critice !… dară când sûnt momentele critice ? spune’mi, dragă Împĕrate.

Cu tot necasul seu, împĕratul surise ; apoi, ca cuprins de milă, ḑise :

— Scii ce ? copile, du-te unde te vor duce ochii, dară acì sĕ nu te mai vĕd. Cu învĕțătura ta, nu ești pentru curte.

Astfel a fost boldul esilat dela curte.

Departe de Babaluc el medità mulți ani asupra avanturei dela bal și asupra vorbelor împĕratului.

Din reflesiune în reflesiune, din deducțiune în deducțiune el ajunse la conclusiunea cumcă „în momente critice nu are a sta înfipt fără a împunge, nici a ținè ce a prins.“

— Pe viitor nu mai ascult de nănașa ci ascult de împĕratul.

Acésta fu decisiunea luată de boldul pățit.

II. Boldul ascultă de împĕratul

De 25 de ani era resbel universal.

Resbelul născuse din stricarea căsătoriei princesei din Babaluc cu moștenitorul tronului vecin.

Diferiții împĕrați a diferitelor țeri din diferite motive se încăeraseră la cértă.

Simpatii sau interese politice, comunitate de rasă și origină, disposițiuni personale cătră realism sau idealism, cătră clasicitate sau romantism împinseră pre unii a apĕra princesa măritată după pofta inimei sale, pre alții a lua partea moștenitorului de tron, rĕmas flăcău.

Așa din vorbă în vorbă, din cértă în cértă se luară cu toții la bătaie.

Se înțelege că nu se bătură împărații, ci supușii lor. Se înțelege încă că toți se bătură afară de împĕratul din Babaluc, care nu rugase pre nimenea sĕ se bată pentru fata lui.

Odată resbelul erupt, un împĕrat sărì în ajutoriul altuia, tot după interes, voință, disposițiune, când nu după caprițiu. Și acésta se înțelege.

Astfel lumea ferbea și clocotea.

Agricultură, comerciu, industrie, arte, sciinți totul era părăsit, totul perea, necultivat. Brațele bărbătesci mănuiau armele ; lucra nu avea cine. Și tot ce mai remăsese prin sate, requirau dușmanii.

Femeile abia își puteau hrănì copiii, și ce hrană !…

Dumneḑeu a dat copilului doi părinți sciind că unul singur nu e destul și pentru a’l cresce și pentru a’l hrănì.

Când unul din acesti doi părinți lipsesce, lucru mare nu se alege de bietul copil. Mai ades și el se prăpădesce.

Așa dară nu numai pe câmpul de bătaie dară și prin orașe și sate se stîngeau ómenii, vĕḑênd cu ochii.

De sus, de pe tronul seu, împĕratul din Babaluc vedea ce se petrecea. Vĕḑênd el érăși sta, ofta și cugeta.

Că acest împĕrat nu era om rĕu, o scim de mult.

Ḑi și nópte el se întreba ce era de făcut sĕ mântuie lumea de la peire ?

Într’o diminéță se sculà împĕratul cu un plan colosal.

Nu era nimic mai puțin decât a spune lumei causa stricărei căsătoriei fiicei sale cu moștenitorul tronului dăunat, a arĕta pre adevĕratul culpabil și astfel a pune capĕt resbelului.

Pentru a ajunge scopul, trebuia adunat un congres universal de toți împĕrații, cu toți sfetnicii, cu toți diplomații, cu toți credincioșii lor. Acestia sĕ judece causa, sĕ osîndéscă pre vinovat ; apoi sĕ se încheie o pace universală și eternă.

A nu realisa o idee mare, de folos obștesc, ar fi un pĕcat. Pĕcatul acesta nu’l făcu filantropul monarh.

Congresul fu propus, votat, adoptat, convocat și anunțat.

Trei ḑile împĕratul a stat încuiat în casă. Nici bea, nici mânca, nici dormea ci tot gândea.

Trei alte ḑile nici n’a mai gândit ci tot a scris, a scris o faimósă istorie a boldului ascultător.

Prin acésta lucrare magistrală se probà lămurit că de giaba se certau și se băteau împĕrații că și princesa fericită și mirele păgubit erau nevinovați, ca mielușeii. Culpabilul, unicul culpabil a fost boldul ; el trebue găsit, judecat, condamnat și pedepsit. Apoi tot măcelul sĕ înceteze.

Cu cuvêntarea în busunariu și cu curtea întrégă după dênsul, împĕratul plecà la marginele țĕrei sale, unde se ținea congresul universal.

Congresul se și adunase ; împĕrații toți erau de față.

Un împĕrat venise cu ministrii sei ; altul cu ministri, deputații și senatorii țĕrei. Alt împĕrat era urmat numai de doi ómeni ai sei : un general și un diplomat. Lumea ḑicea că acestia plăteau cât congresul întreg. Mai fu un monarch care venise de tot singur. El pretindea că, unde se ivesce sórele, nu trebuesc alte lumini. Împĕratul Chinei se încărcase, pe un tren special, cu toți 17,928 de mandarini. Trenul fu troiănit pe drum și numai o telegramă de scusă sosì la congres.

Împĕratul din Babaluc nu’și luà 17,928 de mandarini pentru că nu îi avea. Dară nu vĕ temeți, și el va figura cu demnitate la congresul universal. Generalii, mareșalii, șambelanii, ministrii, gardiștii, ușerii toți, pănă la cel din urmă, erau cu el. Plus damele de curte în constum de diplomați și domnișórele de curte prefăcute în paji.

Așa putù ajunge, cu puțină întârḑiere, la congresul dorit.

Adunarea era constituită ; pre eroul ḑilei numai se așcepta.

Cinci minute după sosirea trenului împĕratul era gata. Uniformă de gală fu îmbrăcată, mantia imperială aruncată pe umeri, coróna cea mare, strămoșéscă așeḑată pe cap. Pentru ce capete era făcută acéstă corónă, nu sciu ; pe capul acestui împĕrat însĕ nu se potrivea. Cu cât înainta împĕratul cu atât clătina mai tare coróna pe capul seu.

Un pagiu, vĕḑênd pericolul, înțepenì coróna cu un bold ce tocmai aflase pe drum. Așa se urcà monarchul la tribună.

Acum își ia împĕratul posa cea mare și scóte hârtia din busunariu.

Tótă adunarea, împĕrați, ministri, deputați, senatori, generali, mareșali, diplomați, toți sûnt numai ochi, numai urechi.

Împĕratul desfășură manuscrisul.

— Aie ! Aie ! resună pĕtrunḑĕtoriu în sală.

E vocea împĕratului.

Boldul, ce înfipsese pagiul în corónă, îl împunea pănă la sânge.

— O sĕ’mi pierd efectul ! murmură oratorul necăjit.

Boldul sĕ uită la împĕratul tot mai lung și îl împunge tot mai tare.

— Aie ! Aie ! țipă din nou monarchul, ne mai putênd de durere.

Boldul din Aachen, căci, precum ați ghîcit, el era, recunoscuse deplin pe împĕratul ce’l esilase pentru că s’a înfipt și n’a împuns, pentru că a ținut bine ce a prins.

— Astă dată o sĕ’mi câștig recompensă, își ḑise el, hotărît de a asculta acum sfatul împĕratului din fir în pĕr. Astă dată nu voi mai sta înfipt, ca un măgariu, în momente critice.

Pe când boldul făcea acéstă reflesiune împĕratul își desfășurase érăși cuvêntarea și începuse :

— Mărită adunare ! luminați împĕrați ! Dacă astăḑi mĕ vedeți acì nu credeți că am venit pentru petrecerea mea sau pentru petrecerea d-vóstră. Eu, îmbĕtrânitul monarch din Babaluc, am venit sĕ vĕ descoper cel mai important secret politic ce esistă : Astăḑi veți afla pentru ce vĕ bateți de 25 de ani.

Congresul întreg ascultă în tăcere ; revelațiunea pare de o importanță supremă.

Boldul devine și el din ce în ce mai atent, și lui i se pare că situațiunea devine eminamente critică.

Împĕratul urméză :

— De 25 de ani vĕ bateți pentru un prost de bold…

Moment mai critic nici că se póte.

— Tups !…

Boldul sărise jos din coróna împĕratului. Coróna sărise după bold și împĕratul după corónă.

Nici bold, nici corónă, nici împĕrat nu se mai vĕd.

Toți fug, unul după altul, printre piciórele asistenților.

Cu cât mai mult caută unul sĕ prindă pre celalalt, cu atât alérgă toți mai tare și mai zadarnic.

Sala întrégă isbucnesce de rîs.

Cine începe a rîde nu se mai bate.

Astfel se și făcu pace universală.

Târḑiu, când ajunse împăratul sĕ puie mâna pe bold și pe corónă, sala congresului era deșértă.

Împĕrații, jurându’și pentru vecie dragoste frățéscă, plecase, cu toții, acasă.

Împĕratul din Babaluc trase boldul la respundere pentru „crima de les-Majestate.“

Acesta, chiemat înaintea judecății, respunse curat și simplu :

— Când am stat înfipt și n’am împuns, când am ținut bine ce am prins, împĕratul a spus că sûnt măgariu și m’a esilat. Ei bine ! acum n’am făcut cum mĕ învĕțase nănașa, ci cum a poruncit împĕratul și érăși nu e mulțămit ?… Dară când și cum sĕ’i mai fac óre pe voie ?

Jurații se pronunciară în favórea boldului.

El fu achitat în vederea circonstanțelor atenuante ușurătóre.

De atunci pe la împărați nu ’și-a mai căutat bietul bold norocul.

Ba cred chiar că s’a și hotărît sĕ mérgă la scolă sĕ învețe, când, cum și de cine sĕ asculte.

Oglinda pocită

Am cetit odată o povesce. E de mult de atunci. Eram încă copilă. Întrégă nu o sciu. Începutul numai ’mi’l amintesc. A fost cam așa :

De mult, de mult, pe la începutul lumei, erau toți ómenii fericiți. Un om pre altul iubia ; un om părea altuia frumos. De era ceva urît pe lume de vĕḑut urîtul nu’l vedea nimenea.

Sufletele erau curate tóte, ochii toți limpeḑi. Parecă era tot sóre, tot lumină, tot verdéță, tot căldură pretutindene. Umbră, nópte, întunerec nicăirea. Cum sĕ nu fie atunci omul deplin fericit.

Așa au trecut ani și vécuri.

Dară ceriul cel mai albastru se întunecă câte odată ; furtuni de multe ori din senin se nasc.

Într’o ḑi, când era mai sóre și mai frumos, un tunet bubuie, vêntul urlă, norii se adună, vijelia isbucnesce, pămêntul se cutremură, pietrele se restórnă, iadul se deschide : născocitorul relelor se ivesce pe pămênt.

Era negru și hidos. Avea ochi pe tot corpul, o singură mână, șepte picióre, cincisprĕḑece limbi ascuțite și împungĕtóre.

În sutele’i de ochi avea câte un compas și tot compasul mĕsura strîmb.

Cum s’a vĕḑut pe lume a început a se uita giur împregiur.

A zărit un om, doi, ḑece și a început sĕ ridă.

Ridea de bĕtrânii venerabili cu lungi barbe albe, ridea de voinicii cu plete de aur. Ridea de verginele care mergeau cu ochii plecați, ridea de fetele cu buḑe suriḑĕtóre. Ridea de matrona ce sĕ închina la biserică, ridea de copiii ce sĕ jucau prin érbă, ridea și de pruncul sugênd la sinul maicei sale.

Și nu ridea numai de ómeni, ridea de fiare, de paseri, de pămênt, de arbori, de fructe, de flori ; ridea de ḑi, de sóre, de lumină, de însași lumină !

Și tot așa riḑênd a scos o oglindă lungă, a întins-o dela munte până la mare și, cu un tăciune din infern, a început a desemna tot ce vedea și tot astfel cum îi părea lui.

Mii și mii de chipuri de înșirau pe négra’i sticlă, unul mai întortochiat decât altul.

De te uitai bine, în fie-care chip recunosceai câte o trăsură din fața ómenilor ce’ți erau mai dragi, ce’ți păreau mai frumoși. Ba vedeai că sûnt chiar ei înșiși pe oglinda pocită ; dară atât erau de suciți și de urîți de’ți păreau alte năbădănii.

El arĕtà ómenilor aceste figuri schimonosite și ómenii începură a ride unul de altul.

Pe când unii rideau, ceialalți se puseră pe plâns. Aceste fură primele lacrimi omenesci.

Scopul monstrului era ajuns : numai avea acum ce căuta pe pămênt.

— Acì am isprăvit, ḑise hidósa nălucă. Acum mai departe… Acum îmi duc tabloul, acest tablou de pe natură, drept la Dumneḑeu. Sĕ vadă și el pre drăgălașii sei de ómeni. Sĕ scie și el cum cum sûnt astăḑi ființele ce a zidit. Óre plătitu-s’au sĕ’i mai creeze ? Plătitu-s’au sĕ ne gonéscă pre noi în fundul pămêntului pentru a le face loc lor ? Merită ei óre sĕ fie așeḑați drept deasupra capului nostru ?

Și născocitoriul de rele, cu slutita lui de oglindă, se urcà drept la ceriu.

Înainte de a ajunge la D-ḑeu, el se oprì sus deasupra nourilor, în o lume nouă, pămênt necunoscut, unde vĕḑù că se jócă copii omenesci cari de mult părăsise pre părinții lor. În acea lume era numai aer și flori. Din flori sorbeau copilașii ambrozie, prin aer sburau cu aripi de fluturi.

Cum ḑăriră copiii năluca străină, cu marele seu tablou, îl încunjurară cu miile, cu miliónele.

Toți apucă oglinda, toți voesc sĕ vadă ce e nou.

— E mama !

— E tata !

— E unchiul !

— E vĕrul !

— E amicul !

— E fratele !

— E sora !

— Ah ! dară cum sûnt de schimbați !

Astfel strigară copiii unul după altul, apoi toți la un loc.

— Dară sĕ vede că sufer ?

— Jalea după noi póte îi usucă ?

— Dorul de noi îi prăpădesce, adăugeau copiii și se uitau tot mai lung și mai trist la oglinda uriciósă.

— Sbor eu la mama astă nópte și’i șoptesc eu ceva la urechie, ḑise un ânger alb, cu aripi albastre.

— Dară Dumneḑeu trebuie sĕ le fi ḑis demult că sûntem fericiți, observară mai mulți ângerași deodată.

— Totuși s’a petrecut ceva rĕu pe lume de s’au făcut iubiții nostri atât de necunoscuți !

Și astfel vorbind, o tristeță straniă, un dor nespus cuprinse pre bieții copilași.

Născocitorul reului éră începu sĕ ridă. El ridea de durerea morților.

Și riḑênd întinse mâna spre négra’i sticlă.

Acum putea merge mai departe : vĕḑuse și pe ângeri plângênd.

— Bums !!!

Aerul a rĕsunat cum nu s’a mai auḑit.

Nu sciu au din mânile ângerilor, au din ciuntita mână a făcĕtorului de rele, tabloul căḑu jos, jos pe globul pămêntesc.

Căḑênd, oglinda se isbì de un vulcan arḑĕtor, în mijlocul Oceanului.

Acì în mii și milióne de bucăți s’a sfărimat.

— Bine că s’a sdrobit ! strigară copilașii înveseliți.

Odată cu tabloul seu și cel ce numai rele vede și născocesce, din ceriu în mare fu rostogolit.

Din bórea gurei sale, din țandările oglindei afurisite și din focul ce eșia din măruntaele pămêntului născură mii și milióne de monstri, în mare.

Abia a deschis ochii, abia a auḑit, abia a vĕḑut și a și început a se mușca, a se bate, a se lupta, a se ucide.

Dară înainte încă de a simțì, ei înghițise pe urḑitorul lor.

Născocitorul relelor perise prin înseși făpturile sale.

Acum remâne ca monstrii sĕ se devore unul pre altul până ce cu toții se vor destruge.

Atunci reul va perì desĕvêrșit.

Flórea din raiu

I.

Un ânger sbura prin ceriu. Brațele îi erau pline de flori.

Sburând, el mirosea și săruta florile sale. Și cum le mirosea și le săruta una îi scăpà din mâni.

Ómenii, vĕḑênd-o, cugetau că a căḑut din ceriu o stea ; dar’ era o rosă din paradis ce lunecase pe pămênt.

Din întêmplare ea picase la marginea unei păduri tinere, între nesce tufoși mărăcini.

Flórea din raiu îndată și prinde rădĕcină, slobóde mlădițe ; crengele’i cresc și se acoper de frunḑă și flori cum nu s’au mai vĕḑut pe acì.

Un spin o zăresce.

El se plécă, se uită, o mĕsură din vêrf până la tulpină, și vorbind cu parapon ḑice mărăcinilor :

— Ean veniți vedeți ce óspe nou ne-a sosit, ce comedie de flóre s’a ivit pe acì.

Scai, scăeți, ghimpi, urḑici și ce mai locuia prin pregiur, toți alérgă strigând :

— Ce ?

— Cum ?

— Cine ?

— De unde ?

— Copiii mei, cine e ? de unde e ? mĕ întreb și eu, ḑice un tufar de porumbrele gros și spinos. Priviți numai bine și judecați, flóre naturală e acésta ?… Nici colóre, nici miros, nici formă, nici figură cum le dă D-ḑeu.

— Feréscă sântul, cu noi nu sémână, adauge un ascuțit scăiuleț.

— O fi plantă americană, observă, cu ironiă, o holeră ruséscă, venită pe acì dela 48 ; dară care se bucura deja de indigenatul cel mare.

— Așa ! plantă americană ! Am fost și eu prin fel de fel de grădini în viața mea ; chiar orangeriile împĕrătesci n’au remas necălcate de mine… Sciu și eu ceva ; dară soiu de acest de flóre nicăirea n’am întêlnit.

Urḑica vorbise acuma și încă cu o înghîmfare doctorală.

Rosa din paradis, cugetând la ceriul de unde venise, nici vedea nici auḑia ; dar tot crescea și înflorea.

— Da ce’ți lățesci așa crengele preste noi, că dór nu eșci cucóna marelui vistier ?

— Te scim unde ai fost și ce ai făcut, trufașo buruiană părăginită !

— Venetico isgonită !

— Câtă îndrăsnélă ! Tocmai pănă la noi sĕ se întindă !

— De o mai răbdăm încă, cine scie ce va mai face.

— O ! că’ți vom scurta noi ghiarele !

Astfel striagu acum cătră biata rosă mărăcinii câți erau ei de mulți.

Decum se iviau ḑiorile pănă ce rĕsărea luna altă grigiă nu mai era pe mărăcini decât sĕ se acațe de flórea, ce nici visa la ei.

În fine tot ajunseră aceste vorbe la urechile flórei. Dară, neînțelegându-le intențiunea, ea își ḑicea :

— Se vede că aceste sûnt complimente de bună venire, amabilități pe acì… Singulară etichetă !

Și suriḑênd, rosa urméză a cresce și a înflorì.

II.

Într-aceste dascălul satului vecin venìse sĕ botanizeze prin pădure și printre mărăcini.

El vede flórea străină și se opresce.

Mult stă, mult cugetă, mult recapituléză în sine tóte cunoștințele sale botanice : numele, genul, specia, clasa acestei flori nu’și amintesce.

Dacălul își pune ochielarii, rumpe o rosă, douĕ, cinci, ḑece ; le privesce, le mirósă… smulge foi, pistile, stamine, corola întrégă ; pipăiă, analisă, observă ; de capĕt însĕ nu’i dă, resultat mulțumitoriu nu obține.

— Nu ! a clasifica nu se póte. Ori în ce clasă, ori în ce familie aș pune-o, nu se potrivesce, își ḑice el și se opresce în sciințifice reflesiuni.

— Ah ! am aflat ! strigă în fine, ca luminat de o idee mare, acésta nu e flóre în stare normală, nu e din nici o familie cunoscută ; ci o corcitură.

Urḑica, care de mult trăgea cu urechia că ce va hotărì învĕțatul dascăl, se grăbesce a aduna pre surorile sale și, cu ton triumfător, de departe le strigă :

— Nu v’am spus eu ?… Na !… auḑiți acum și pre marele dascăl ; flórea nóstră cea mândră, flórea nóstră cea minunată este o corcitură, un monstru.

Spini, ghimpi, scai, scăeți, holere, urḑici sûnt deplin mulțămiți ; îndoială nu mai încape ; flórea din raiu e un monstru.

Înaintea unei autorități ca dascălul din satul vecin, care vorbesce tocmai după inima, de sigur lumea întrégă își va pleca capul. Cine era mai competent în asemenea materii ? cine ar fi putut mai bine afla adevĕrul adevĕrat ?

Facă de acum rosa ce’i va plăcè. Dór nu se va mai pune cineva cu o „declassată ?“

Pasiunile satisfăcute se liniscesc. Vorbe, critică, agitațiune încetéză.

Mărăcinii se retrag în demnitatea lor de mărăcini și tac.

III.

Într’o diminéță de vară se ivea sórele pe vîrful Carpaților.

În pădurea de lûngă mărăcini cântau paserele, pe întrecut.

O fată le asculta. Albă, frumósă, cu pĕr de aur și ochi dulci, ca lumina lunei, ea se preumbla încet, cu cartea în mână. Astă carte era tótă a ei avere. Comóră prețiósă însĕ, căci cuprindea adevĕruri din ceriu. Biblia acésta întreținea feciórei inima curată, mintea sănătósă, sufletul generos și îndurător.

Cum merge și ascultă juna copilă, deodată simte un miros străin.

— Ah ! ce parfum divin ! ḑice ea, absorbênd adênc mirosul delicios.

Blânda’i privire caută în giuru’i și étă că zăreșce tufa de rosă.

Îndată ce vĕḑù flórea, vergina o și cunoscù.

— O ! sermană flórea din raiu, esclamă copila, cu duioșie. Dară cum ai ajuns tu tocmai acì ?

Apropiindu-se de flóre, ea o privì lung dară n’o atinse.

Crengele cu rose se plecau frumóse și mirositóre.

— Remâi sub raḑele de sóre, frumósă flóre din raiu. Nu pentru noi te-au făcut D-ḑeu, nu noi avem drept a te smulge. Din ceriu ai venit, ceriul sĕ te privéscă, ceriului trimite parfumul teu.

Vorbind, fecióra culese cu pietate o singură frunḑă, o puse în cartea sa și de depărtà.

Séra, culcându-se, ea își puse biblia cu frunḑa sub căpătâiu.

Trei ani cât mai trăi frumósa vergină, tot cu cartea sub perină dormi. Când murì încă sub cap i se puse și carte și frunḑă.

IV.

La marginea pădurei flórea din raiu urmà a cresce și se făcu mare cât arborii vecini, mai mare decât dênșii.

Din piscul Carpaților până la malul Dunării se vedeau mândrele’i crengi.

Paserile călĕtóre, ce veneau din țeri depărtate, cum zăreau minunatul arbore se opreau înaintea lui și se înclinau cu respect și admirațiune.

— Vor sĕ arete că pricep mai mult decât noi, spunea, riḑênd, scăețul cătră vecini, îndată ce le vedea apropiindu-se.

— D’apoi că și noi n’am crescut în pădure, rĕspundeau urḑicele arĕtênd, cu geste mari, câmpul de mărăcini.

— Ce ne pasă nouă de fanfaronadele lor ! Noi scim ce scim și n’avem nevoia de a învĕța dela nimenea nimic, terminau cu toții, în chor numeros.

V.

Venì érna.

Gerul, ce nu scie cruța nimic, atinse și flórea din raiu. Rosele se ofiliră, frunḑele căḑură ; arborele remase gol și uscat.

Ghiața ce’l acoperea lucea ḑi și nópte ca lumina sórelui ; dară acésta nu fie cine scia. Vecini, deși vedeau, ei tăceau.

Un cioban, coborându-se din munte, se oprì acì, cu oile sale. Nóptea ’i-a trebuit foc. Sciți ce arbore au tăiat și ars ?

Bietul oier ! cum era tocmai el sĕ cunóscă rosa din paradis ?

În o clipă arborele fu doborît, tăiat, bucățit și pus pe foc. Până diminéța numai cenușa remase din el. Cenușa încă fu spulberată de vênt.

Piatra căḑù de pe inima mărăcinilor. Ușurați strigară :

— Am scăpat în fine !

Glasul fin și ascuțit al urḑicei încă repetà :

— În fine am scăpat desĕvêrșit.

VI.

Împĕratul țerei zăcea bolnav, de trei luni.

Toți doctorii, toți învĕțații se adunau, se sfătuiau ; dară de leac pentru bóla împĕratului nu dădeau.

Nu mai remasese nimic de făcut, monarchul trebuia sĕ móră.

Fata împĕratului se duse la mănăstire și trei ḑile se închinà plângênd.

Înturnându-se la palat, ea visà în prima nópte că împĕratul póte fi vindecat prin miros de flóre din raiu.

Despre flórea raiului n’auḑise nici doctori, nici învĕțați.

Unde s’o caute ? unde s’o afle ? Cine putea scì.

Împĕratului i se făcea tot mai reu.

A doua ḑi fata împĕratului érăși viséză că flórea din raiu este pe pămênt. Un ânger o perduse din ceriu și a căḑut lûngă o pădure.

Princesa promise tóre comórile sale cui va putè afla flórea din raiu.

Acum plécă după flóre toți doctorii, toți învĕțații cât e țéra de lungă și de lată. Dară nesciind pădurea, necunoscênd flórea ei se întórseră năcăjiți, cu mânile góle. Despre flórea din raiu nu le putuse nimenea da deslușire.

Fata împĕratului viséză pentru a treia óră că numai prin flórea din raiu își va redobêndì sănătatea tată-seu murind.

Ea și vede în vis flórea raiului, cum a fost aevea. O póte chiar descrie tuturor.

— Tóte comorile mele și o jumĕtate de împĕrăție dau pentru o singură frunḑă, strigă princesa, în desperare !

— O asemenea frunḑă am vĕḑut odată în cartea de rugăciune a unei fecióre, ḑise un pusnic bĕtrân. Ea însĕ a murit de mult, cartea a fost pusă în mormênt cu dênsa și mormêntul nu înapoiază nimic.

Din gură în gură visul princesei și promisiunea sa ajunse până la urechile dascălului botanist. Cum aude descrierea flórei din raiu, el strigă :

— O cunosc, am vĕḑut-o, v’o aduc !

Fericitului dascăl i se părea că deja ține în palmă comorile princesei și jumĕtate de împĕrăție.

Fără a mai pune ochielarii, el plécă la locul sciut.

Prea târḑiu venise.

Acì nici urmă de flóre nu mai găsesce.

Mărăcinii se grăbiră a povesti dascălului cât de miserabil a finit flórea din raiu.

Bietul dascăl căḑù jos, ca trăsnit. El perdea jumĕtate de împĕrăție și comorile princesei.

— Așa dacă te potriveșci la nișce proști de vecini, murmură acum urḑica, galbenă de nĕcas. Când cuget că așa de ușor ’mi-aș fi făcut nume și avere !

Mărăcinii, în majoritate, făcură altă conclusiune.

— Bine a fost cum a fost, hotăriră ei împreună.

Împĕratul a murit. Nici o frunḑă din flórea din raiu nu s’a mai aflat pe pămênt.

Mărăcinii însĕ nu scăpară.

Pe locul unde a fost flórea din raiu se ardică acum o frumósă mănăstire.

Mii și mii de crestini vin acì în tot anul sĕ se închine și sĕ se pocăiéscă. Cugetând la pĕcatele lor trecute ei ḑic :

— Értă-ne, Dómne, că nu am sciut ce am făcut.

Óre ḑice-vor odată și mărăcinii „értă-ne, Dómne, că nu am sciut ce am făcut ?“

Degetarul de aur și degetarul de fier

I.

Sórele bătea tocmai în feréstră. Sculele espuse luciau cu atât mai tare. Era la cel ântâiu giuvaergiu din calea Mogoșóiei, stradă ce pórtă astăḑi numele glorios de „Calea Victoriei“ pentru că victoriósă reîntrase, pe dênsa, în Bucuresci, armata română dela Plevna.

Diademe de briliante pentru princese, lanțuri masive de aur pentru banchieri și bogătași, tabatiere de argint pentru generali în pensiune, coliete și brațelete pentru cântărețe și artiste, inele și medailóne pentru mirese, tóte străluciau în acea feréstră, ca nicăiurea.

Mulți trecĕtori se opreau acì ; mulți admirau aceste scumpeturi ; dară de cumpărat numai la puțini le da mâna sĕ cumpere. Fie-care obiect costă sute, mii, mii de mii de galbeni. Erau atât de bogate !

Ce de aur ! Ce de pietre scumpe !

Între tóte aceste minunate giuvaeruri, mai minunat era un degetar de aur. Diamante și rubine îl împodobeau de sus pănă jos. Tóte raḑele sórelui păreau a fi fost așeḑate în el, atât era de sclipitor.

Ceva mai maestros nu se lucrase la Paris ; ceva mai prețios nu se adusese la Bucuresci.

Dară și ceva mai închipuit pe frumuseța și bogăția lui greu s’ar fi aflat pe lume.

Sĕ fi vĕḑut cu ce mândrie se uita de sus, de pe perina sa de catifea roșie ! Nici țiganul când s’a făcut domn n’o fi fost mai trufaș.

Ce privire ! oh ! ce privire de despreț era acea ce arunca el pe lădățuia de lemn alb a unui copil care vindea, pe stradă, degetare de fier !

Eu nu o pociu uita.

Cred că nici D-ḑeu nu uită și nu értă asemenea priviri.

Nici copilul, nici lădățuia, nici degetarele nu meritau înfruntare. Mai curênd compătimire.

Sórele ardea și copilul avea capul gol. Praful era mare și lada neacoperită. Degetarele încă, prăfuite și ruginite, stăteau grămadă, de nici se mai cunosceau. Greu era de nimerit a cui milă sĕ plângi mai ântâiu : au a micului neguțător, au de a bietei marfe ce purta.

În loc de plânge, degetarul de aur, vĕḑêndu’i, rîdea ; un rîs batjocoritor.

Copilul nu vedea nimic. Flămênd și ostenit, el cugeta numai la vênḑare. Degetarele, smerite, încă păreau a așcepta vre-un musceriu.

În etagiul umbrit, pe mólea’i perină de catifea, aristocraticul degetar de aur n’avea nici grigi, nici lucru. Neocuparea la multe rele te împinge. De urît, el se legà de bietele degetare de fier și începù a le vorbì :

— Dar’ cât o sĕ mai stați p’acì ? Tocmai în apropiarea mea v’ați găsit locul ? Cine credeți c’o sĕ vĕ cumpere, vĕḑêndu-mĕ pre mine ? De próstă viță mai sûnteți că n’aveți batăr atâta minte în capul vostru, sĕ pricepeți că ființe așa ordinare nici n’ar trebuì sĕ se arete la lumina sórelui. Dór n’o sĕ vĕ puneți cu mine, cu mine cap-d’-opera unui artist ! Dar póte nici sciți că sûnt de aur, de aur curat și diamante și rubine ?

Degetarele de fier se uitau lung la dênsul, nepricepêndu’i intențiunea ; căci a crede că un degetar de aur și diamante vorbesce așa numai de flori de mĕr nu le părea admisibil.

Însĕ degetarul de aur continuă :

— Sciți că sûnt curios a afla care vĕ sûnt speranțele ? Ce deget de princesă aveți a împodobi ? pe ce mese de regină aveți a sta ?

— Domnițo, rĕspunse unul din degetarele de fier, te înceli suposându-ne ridicole pretențiuni. Noi nu stăm acì ca sĕ’ți facem concurență. Altele sûnt grijile, altele sûnt nevoile nóstre ; căci și menirea nóstră pe lume este cu totul deosebită. Dumnéta poți fi făcută sĕ împodobesci mesele reginelor sau sĕ stai pe degetele princeselor noi însĕ avem datoria de a lucra, de a lucra în folosul sĕracilor. Copilul ce ne pórtă are a’și câșciga pânea vênḑêndu-ne și femeia ce ne va cumpĕra are a’și agonisì esistența sa cu noi.

— Și, ḑeu, credeți că o sĕ vĕ ia cineva ? Când junele se însóră, óre alege el fata sĕracă și urîtă ? Cum credeți că tocmai lûngă mine o sĕ aflați cumpĕrători ?

Degetarele de fier se găteau sĕ rĕspundă cu obicĭnuita lor modestie ; dar’ o fetișóră curată și frumușică se apropiase de lădățuia de lemn alb.

Un timp ea privise espunerea giuvaergiului, admirase degetarul de aur, apoi, adresându-se cătră micul neguțător, îl întrébă :

— Bune’ți sûnt degetarele ?

— Dór sûnt de fier, cum sĕ nu fie bune ?

Un degetar lung și subțire, dur și solid părea că ḑice :

— Copiliță dragă, pune-mĕ la probă și vei vedè ce iute împing acul. De ți-ar da D-ḑeu atâtea ḑile cât vei putè lucra cu mine. De spart nu mĕ sparg, de perit nu per.

Copila de multe ori fusese silită sĕ renunțe la dejunul seu pentru a’și înlocuì degetarele perdute. Promisiunea degetarului o îndemnà a’l cumpĕra.

Plătindu’l ea îl puse în corfița sa de lucru și plecà la scólă.

— D-ḑeu sĕ’ți ajute ; căci astăḑi voi mânca ceva, ḑisese micul neguțător, primind ḑece bani de la scolărésă.

Degetarul de aur, din feréstra sa, vĕḑuse cele petrecute și’și cugetà :

— Ce prost gust ! A vedè un degetar de aur și a cumpĕra unul de fier !…

II.

— Elisa face minuni.

— A brodat cea mai frumósă batistă în scólă.

— Și numai în trei sĕptămâni.

— Parecă ḑinele îi ajută.

— Ḑina ei este degetarul cel nou.

— Apoi sĕ mai doresci degetar de argint !

— Ba nici de aur.

— Trăéscă degetarele de fier ; căci parecă lucră singure.

— Și nu se sparg.

— Și nu se perd.

Astfel vorbiau elevele în clasa de lucru din scóla secundară de fete ; acea scólă care, sub direcțiunea d-nei Zăhărescu, producea minuni, ca cuseturi.

Elisa suridea ascultând. Era adevĕrat. De când avea degetarul de fier, lucrul seu avea un sporiu deosebit.

Degetarul de fier nu’și petrecea însĕ ḑilele numai la scólă. A casă încă îl întrebuința mult Elisa.

Diminéța, cum se iviau ḑiorile, fetița îl scotea din cutie și, cu dênsul pe deget, cosea mii de lucruri frumóse, stând la feréstră.

Feréstra era taman la pórta grădinei Cișmegiu.

Paserile cântau. Frunḑele, cu un freamăt dulce șopteau la adierea vêntului. Apa lacului se mișca încet și lebedele băteau undele cu albele lor aripi, ca nisce fantastici lopătari a unor bărci nevĕḑute.

De câte ori ridica mâna și trăgea acul frumósa copilă, degetarul arunca câte o repede privire, prin lucia sticlă. Ce nu vedea el atunci ?

Trupe de copii cari întrau în grădină sărind și jucând. Unii cu pile, alții cu balóne ; alții érăși cu cercuri, cu cai, chiar și cu velocipede. Fetițele tóte aveau paiați sau păpuși în brațe, păpuși mai ales.

Domni, dómne, domnișóre elegante încă se preumblau cu pas mĕsurat, vorbind și suriḑênd. Cerșitori fericiți de banul căpĕtat, ades erau de vĕḑut. Lăutarii nu încetau cu cântările lor dela rĕsăritul pănă la apusul sórelui ; ba chiar și pănă nóptea târḑiu.

Apoi veneau nemți cu minavete și cu câni cari jucau vals ; turci și italiani cu maimuțe în frac roșu sau rochie cu códă. Ce comedii nu erau pe acolo ?

Ḑiulica întrégă sĕ nu te fi mișcat din loc, de privit aveai ce privì.

Dar’ copila frumósă nu stă tot la feréstră. Ea ḑilnic mergea la scólă și degetarul mergea cu dênsa.

Pe cale timpul nu era lung. La tot pasul, prin ferestre espuneri splendide de haine todeauna nouĕ, totdeauna cu măestrie lucrate.

De avea un moment liber, scolărésa se oprea acì privind cu deamĕnuntul fie-care croitură, fie-care cusetură.

Degetarul de aur, din etalagiul giuvaergiului, vedea totdeauna pre fetița cum observă, cum studiază, cum caută a învĕța !

Și vĕḑênd copila, vĕḑênd degetarul de fier, acum nu’l mai pornea rîsul. Póte cugeta la ḑilele lui monotone și la viața animată a degetarului de fier.

La scólă degetarul avea plăceri și mai numeróse.

Cum întra copila în clasă, își așeḑa panerașul cu lucru și cu degetarul seu între corfițele de lucrat ale camaradelor sale.

Câte nu’și povesceau atunci tóte degetarele, tuturor fetițelor ?

Ele vedeau atâtea lucruri și auḑiau și mai multe încă !

Cine vede și ascultă multe, multe scie și multe póte spune.

În órele de lucru, când degetarele de pe degetele copilelor se întreceau care va împinge acul mai repede, una din eleve cetea istorii. Dómne ! cât erau de frumóse și de feliurite !

Unele cu împĕrați buni și cu ómeni de omenie ; altele cu ḑine frumóse și cu copii ascultători. Altele érăși cu călĕtorii lungi și țĕri străine.

Apoi veneau istorii din epocele trecute. Degetarele sciau acum ce s’a petrecut în lumea întrégă și în toți timpii. Ele auḑise despre romani, despre isbândele lor, despre domnia lor universală. Auḑise despre grecii antici, despre timpii lor heroici, herculeani ; despre poesia lor homeriană și despre epoca lor cea mai gloriósă : secolul lui Pericles. Momentele mărețe ale acestei epoce, artele sale, sculptura, pictura sa, philosophia și morala sa aprópe creștină erau ades citate în scólă. Aceste pagine admirabile, cele mai miraculóse din istoria spiritului uman, acéstă epocă de o grandóre neasemênată erau lectura favorită a copilelor române. Cum doreau ele atunci și pentru patria lor ḑile de glorii belice, ca a strămoșilor romani ; ḑile de splendori spirituale, ca pe timpii lui Platon, Phidias, Apelles și mulți alți bărbați mari.

Plăcere le făcea însĕ și cunoscința țerilor moderne. Ades, ades auḑiau degetarele lăudându-se industria francezilor atât de înaintată și ideile lor și mai înaintate ; ades se cetea și despre comerciul englezilor și călĕtoriile lor maritime, despre Indii ; despre trecutele descoperiri spaniole, despre America și viitorul acestor lumi nouĕ sau înoite. Se menționa încă sĕlbăticia insularilor australiani și misera stare a popórelor fără cultură, fără industrie, fără mijlóce de esistență și propășire. Tóte aceste se ceteau, tóte aceste se povesceau și tóte pătrundeau inima și spiritul copilelor și încântau și pre degetare.

Ce timp interesant ! Ce ḑile fericite !

Astfel trecură ḑile, luni, ani.

La fie-care esamen, Elisa dobêndea premii de studiu ; dar și mai multe premii de lucru de mână.

Cuseturile și brodăriile sale erau deja vestite.

Se făcu în Bucuresci o mare esposițiune de industrie națională. Nu numai femeile din România întrégă ; dar și femeile române din tóte părțile, unde erau români, trimiseră tot ce lucrase mai bine.

Obiectele espuse de Elisa, lucrate cu acul și cu degetarul ei, întrecură pe tóte celelalte.

Medalia de aur, prima medalie, o obținù Elisa.

Și abia împlinise douĕḑeci de ani.

Elisa era acum prima cusetóre, prima brodărésă română.

Ce fălos era degetarul ei !

Și cum sĕ nu fie ? Despre talentul și perfecțiunea lucrului Elisei se vorbea în tóte gazetele. Comande de lucru îi veniau din tóte unghiurile țerei.

Degetar mai activ nu era în România.

III.

Schimbare era în multe, nu se putea tăgăduì.

Degetarul avea ochi buni ; el observase nimerit.

În anii trecuți, junele modest, în haine simple dar bine îmbrăcat, care venia de schița arbori și flori, lucra tot în fundul grădinii. Acum își așeḑa totdéuna cavaletul sub feréstra Elisei. Juna cusetóresă cosea în acéstă véră mai des la vechiul seu loc de scolărésă. Și totuși degetele ei nu se mișcau regulat, ca odinióră.

Câte odată degetarul trebuia sĕ mâne acul cu o repeḑiciune febrilă. Altă dată însĕ veniau unele lungi pause, neobicĭnuite. Elisa pleca atunci capul și sta gânditóre. Ce cugeta óre ? Acésta remânea un myster chiar pentru vechiul credincios.

Uitându-se în grădină, juna fată schimba fețe. Lucru érăși de tot nou.

Uneori încă se scula dela locul seu fără nici o trébă. Apoi tot ea venia, pe vêrful piciórelor, și, de după perdea, privia în grădină.

Părea că tot doresce sĕ afle ceva. Ce ? Asta ar fi voit și degetarul s’o scie.

Cine crede că organele unui degetar de fier sûnt mai puțin delicate decât acelea a unui degetar de argint sau de aur póte vedè acì că se înșélă. Degetarul Elisei era simțitor, fórte simțitor.

Ce se petrecea, el nu putea înțelege, dar că se petrecea ceva, el o simția bine.

Mai cu deosebire se mira de privirile ce junele desemnator arunca spre feréstră.

Pentru ce și pentru cine se uita frumosul și tăcutul june tot în sus ?

Au dóră acest străin voesce sĕ afle cât de repede scie mâna acul un degetar de fier ?

Se vede că acésta era causa.

Se vede că pentru acésta erau acele priviri atât de lungi, atât de adênci, atât de dese.

Ca sĕ nu mai încapă îndoélă, degetarul se hotărì sĕ facă chiar în acea ḑi o încercare.

Strimtorat de aprópe, artistul trebuia sĕ’i rĕspundă și astfel adevĕrul eșia la lumină.

În acea ḑi Elisa se mănică mai de diminéță, ca ori când.

O nelinisce deosebită o agita. Parecă așcepta sĕ se restórne un munte sau sĕ se deschidă ceriul.

Despre conspirațiunea degetarului seu ea nici visa și totuși așcepta, pe nesciute, sĕ i se întêmple ceva, ce nu i s’a mai întêmplat.

De ar fi venit și astăḑi în grădină junele desemnator cu cavaletul seu, cu portofoliul seu de schițe ar mai fi avut și ea o distracțiune.

Dar’ taman astăḑi el nu sosise.

Neliniscea Elisei sporea.

Pre degetar încă nu’l ținea locul.

El își avea planul făcut și cu atât mai mult doria sosirea junelui artist.

În fine étă’l în depărtare.

Degetarul îl vede și stă gata.

Artistul e acum sub feréstră.

— Tups ! sare degetarul din degetul Elisei tocmai pe capul necunoscutului și de acolo la piciórele lui.

Acest incident nu făcea parte din combinațiunile degetarului.

Intențiunea lui fusese de a sărì în calea și nu în capul junelui. Recunoscêndu’și nedibăcia, el își perdù cumpătul și nu mai putù scóte o vorbă din gură.

Sta acum acì și nu scia ce sĕ facă.

Artistul însĕ nu șede pe gânduri.

Cum vede degetarul jos, îl ridică, îl privesce, îl sărută, aruncă ochii sus la Elisa și ese din grădină.

Ḑece minute mai târḑiu, d. Manoil Mircescu, artist desemnator, era presentat în tótă forma d-rei Elisa Scorțescu, cusetóre și brodărésă.

Degetarul fu înapoiat de cătră junele artist cu o mână tremurătóre. Elisa îl luà roșind.

Sĕptămânile viitóre ce s’a petrecut în casa cusetórei, degetarul n’o scie spune. Șirul vorbelor și a faptelor îi scăpà din vedere. Acum sta mai mult în cutie.

Aceste fură singurele ḑile nouróse din viéța degetarului de fier.

Nu era însĕ Elisa femeia ce o póte duce mult fără lucru. Degetarul érăși fu scos din cutie, érăși pus pe deget.

Dar’ acum Elisa nu mai era singură și nici cu elevele sale. Manoil Mircescu sta lûngă dênsa, la feréstra deschisă.

Florile din grădină se uitau la ei întrebându-se ce óre șoptesc ?

Se petrecea acì ceva și mai nou.

Degetarul asculta ; dară ce era nou nu putea afla.

Junii mai mult se priveau decât vorbeau.

Totuși odată douĕ cuvinte neauḑite resunară la a lui urechie.

„Iubire… soție…“

Apoi se făcù o lungă tăcere.

Elisa sta cugetătóre. În fine vorbì :

— Dară sûnt orfană ; n’am nimic, nimic decât acest degetar.

— Când acest degetar e pe degetul d-tale el plătesce milióne, ḑise artistul. Apoi și eu am numai creionul cu care desemnez.

— Potrivită asociațiune, zimbì Elisa.

Manoil rĕspunse serios.

— Cea mai potrivită. Douĕ inimi care se iubesc și patru mâni care lucră e tot ce trebue pentru fericirea unei însoțiri.

La visita următóre degetarul vĕḑù, cu uimire, că Manoil nu venise singur.

El adusese un inel de aur.

Inelul avea numai douĕ litere gravate „M. M.“

Și totuși o fericire deplină lucì în ochii Elisei, când Manoil Mircescu îi puse acest simplu inel pe degetul al patrulea.

— Multe am vĕḑut, multe am auḑit ; dar’ multe încă nu pricep, mărturisì degetarul, surpris.

El devenì mai atent dór va vedè și auḑì ceva ce sĕ esplice tóte.

Un cuvênt érăși nepomenit ațîțà mai mult curiositatea degetarului.

Când Elisa se afla singură, inelul cel cu douĕ litere îi șoptea vorba :

„Mirésă.“

— Mirésă ! ce fi aceea mirésă ? se întrebà degetarul ce, din multă afecțiune pentru stăpână-sa, devenea indiscret.

Într’o ḑi el întrebà pre inel ce este „o mirésă ?“

Inelul însĕ numai cu Elisa vorbea.

Póte pentru că Elisa îl sărutase de mai multe ori.

Bietul degetar se puse érăși pe observat ; apoi făcù acéstă conchidere :

„Mirésa este o fată frumósă și cuminte care cugetă mult, care suride ades, care plânge câte odată ; care sărută de multe ori un inel cu o cifră de pe degetul al patrulea, care roșesce când îi vorbesce un june, tot același june. Mirésa încă lucră mult, cósă ḑiua, croesce nóptea, cumpĕră ce póte și cât póte. În timpul ce lucră mirésa un june, tot același june, o privesce cu frageḑime, cu ochi plini de fericire și speranță.“

— Înduioșitor lucru este o mirésă, își ḑise degetarul, constatând bine cele ce vedea.

Apoi începea și el sĕ se uite cu plăcere la junele artist.

Póte avea o presimțire că de acum sub ochii lui Manoil o sĕ încépă pentru el, o nouă eră de glorie și activitate.

A face descoperiri noui, degetarul n’a mai avut timp în lunile viitóre. El ajutà Elisei a’și cóse zestrea. Ḑiua, nóptea tot lucra și tot lucruri frumóse și utile.

În fine totul se gătì ; și haina de mirésă și vĕlul cel lung. Parecă mâni de ḑine lucrase la ele atât erau de fine, de albe, de artistic făcute.

Într’o diminéță degetarul de fier sta în paner, pe masa de tóletă curată și împodobită. Elisa, în haina albă, cu vĕlul cel lung, cu cununa pe cap, era în mijlocul camerei. Amice bĕtrâne și tinere o încungiurau.

Manoil întră cu un buchet de flori albe.

Și el nu era îmbrăcat ca în tóte ḑilele. Și el era de o eleganță deosebită. Fața încă îi lumina de bucurie.

Manoil presintă buchetul miresei sale și toți se scólă sĕ plece. Unde ? Étă ce ar fi voit degetarul sĕ mai afle.

O damă, scump învestită, sărută pre Elisa și’i pune la gât și la mâni scule de preț mare.

Era nuna și nănașa-sa.

Închiând colietul, un bumb i se desprinse.

Elisa își ia acul și degetarul sĕ cóse acest bumb.

Lucrul se face cu grabă. Din distracțiune mirésa pune degetarul în businar.

Douĕ minute mai târḑiu, degetarul de fier mergea, în caretă cu patru cai, între mirésa și nănașa cea bogată, la biserică, la Sĕrindar.

Pe Calea Victoriei nunta fălósă atrăgea tóte privirile.

Degetarul de aur, încă tot în etalagiul seu, tot pe perina sa de catifea roșie, învechită acum, făcu ochi mari vĕḑêndu’i.

Nu sciu, ḑeu ! de nu ’i-ar fi plăcut acum mai bine sĕ fie un degetar de fier.

Dar încă la biserică ! Ce de lume ! Ce de făclii ! Ce ceremonie pompósă !

Toți boerii cei mari, tóte damele cele ântâiu își ținură de datorie sĕ onoreze cu presența lor mare serbare a bravei copile care, cu acul și degetarul seu de fier, ajunsese o celebritate în țéră.

Elisa jurà la altar iubire și credință lui Manoil și Manoil încă, din fundul sufletului, îi făcù același jurămênt.

Părechie mai fericită nu era pe lume.

IV.

Érăși o schimbare în casa Elisei.

Lucrurile vechi fură scóse afară. Mobile nouĕ împodobiau acum îndemânaticul interior. Canapele bine tapițate, scaune noi și comode, covóre călduróse, mese și dulapuri sculptate arătau acum că în acéstă casă domnesce avuție.

Degetarul de fier tremura de frică și’și ḑicea ades :

— Atelierul stăpânei mele a luat un avênt nepomenit. Stofele aceste bogate, gazele aceste fine ce ea cósă și brodéză póte curênd nu le va mai lucra cu mine, simplu degetar de fier. Óre nu voiu merge și eu după lucrurile învechite ?… Óre nu cumva un degetar de argint ?… óre nu cumva un degetar de aur ?

Bietul degetar de fier nu’și putù termina idea, lacrimile îl înecau.

Era adevĕrat atelierul Elisei luase dimensiunele unei fabrici, unei fabrici de rarități de când Manoil desemna florile și paserile ce broda Elisa cu elevele sale.

Costumele românesci, cu desemnele lor nouĕ și originale, cu broderiile lor neasemĕnate de aur, metasă și pietre scumpe se adoptase nu numai în România dar’ în tóte țerile unde erau dame elegante și de gust.

Dacă damele române mai purtau încă haine dela Paris, parisiancele mai mult încă comendau costume dela Bucuresci.

Degetarul de fier lucra acum mai mult decât ori și când, sta tot pe degetul Elisei, alături cu inele de briliant.

Cu acest degetar a cusut dómna Mircescu scutecele primului seu copil.

Tot cu dênsul a lucrat tot ce trebuia celor cinci copii ce ’i-a trimis Dumneḑeu.

Și când drăgălașele sale fetițe începută a lucra, tot cu degetarul de fier pe deget le-a învĕțat juna mumă a cóse până ce făcù din ele artiste.

V.

Scim că la nunta Elisei, degetarul de aur era încă de vênḑare în feréstra giuvaergiului.

De ḑece ani sta acì. Ḑece ani sûnt lungi când n’ai de lucru și tot așcepți.

Câte umilințe, câte rușini trebuì sĕ înghită el în acești ḑece ani !

Când se oprea acum vre-un trecător și se uita la el, degetarul de aur, cu tóte diamantele sale, simția inima bătându’i.

— Póte… póte va întra… póte va întreba de mine… póte chiar mĕ va și cumpĕra, își ḑicea el încet, sĕ nu cumva sĕ’l audă degetarele de fier ce se vindeau în apropiere.

Însĕ deșì întra cineva în magasie, deșì cumperau ceva damele frumóse, domnii eleganți, ei luau fel de fel de lucruri dară nu degetare de aur și diamante.

Odată, o singură dată întrebase cineva și de prețul degetarului.

Comerciantul rĕspunse :

— Mĕ costă trei sute de galbeni : bucuros ’l-aș da fără profit, ba aș mai pierde ceva, numai sĕ scap de dênsul.

Sermanul degetar de aur ce trebuia sĕ audă !

Un mire veni la giuvaergiu sĕ alégă scule rare și prețióse. El trimise fidanțatei sale o ladă plină de presente care de care mai scumpe și mai frumóse. Totul a fost primit cu mare bucurie ; numai degetarul de aur fu înapoiat și schimbat pe o părechie de catarame de papuci. Rubinele de pe degetar roșiră mai mult de rușine decât de necas. Dar n’avea ce face ? trebuì să înghiță și acest afront.

„Tot sacul își află petecul“ ḑice un proverb românesc.

În fine sosì și partea degetarului de aur.

O damă elegantă mersese pentru câteva ḑile la moșia sa.

Fără veste Dumneḑeu îi trimise acì o fetiță.

Copila trebuia botezată. Amicii proprietăresei erau departe ; ea cerù bĕtrânei sale arĕndășițe sĕ’i boteze copilul.

Bogata neguțătoreasă fusese de multe ori nănașă ; dară nici odată la boeri așa mari. Ocasiunea îî era bine venită sĕ’și pótă areta bunul gust și avuția cătră stăpâna moșiei.

Căutând pentru finuța sa un dar de botez ne mai pomenit și scump, ea merse la Bucuresci și cumperà… ghîciți ce ?

Ea cumperà degetarul de aur diamante și rubine.

Este adevĕrat că îl cumperase pe prețul jumĕtate. Boerésa acésta nu o va scì și sigur se va mira de raritatea și bogăția presentului.

Degetarul își mușca buḑele vĕḑêndu-se vêndut sub valóre ; dar’ de ales nu putea alege. Chiar în aceaș ḑi plecà cu baba la moșie.

În fundul businarului bogatei arĕndășițe, învĕlit în cincisprĕḑece hârtii și hârtiuțe, degetarul medita la viitorul seu.

Ce sórtă îl așcéptă óre ? Cu cine și cum avea sĕ viețuéscă de acum ?

Trăsura ce ducea pre degetar pe calea necunoscută era și ea cu patru cai.

— Cu patru cai caută sĕ ajungi departe, sĕ începi o cariere măréță, o esistență veselă și elegantă, își cugeta degetarul, plin de speranță.

Degetarul de aur își avea și el acum óra sa de fericire. Însĕ o singură óră !

Descepțiunea amară nu era departe.

La botez tóte ilusiunele fură pierdute.

Scos din businarul bĕtrânei, desvĕlit de tóte hârtiele și hârtiuțele ce’l înfășurau, el fu presentat finuței ce nici vedea, nici înțelegea.

Dama elegantă îi aruncà o privire ; dar ce privire !…

Degetarul, deșì de aur, carte multă nu învĕțase, psychologia mai puțin. Mișcările sufletului omenesc nici le studiase, nici le cunoscea, totuși căutătura lucsuósei aristocrate o înțelese îndată. Ea ḑicea curat și limpede :

— Pĕcat de bani ! Ce nu s’ar fi putut cumpera cu astă sumă ?

Banii nu’i dăduse ea ; suma numerată n’o costa nimic și totuși o regreta.

Ce nouă rușine pentru prețiosul degetar !

Bine că putù ascunde astă rușine în fundul coferului cu argintăria veche și scule demodate unde fu aruncat îndată după botez.

Acì zăcù douĕḑeci de ani.

Douĕḑeci de ani până la nunta finuței arĕndășiței, care acum era fată mare.

Scos din închisórea sa de douĕḑeci de ani, cum zărì lumina ḑilei, degetarul începù a strălucì de bucurie.

Speranța îi revenea și dênsa ilusiunele.

Nouă descepțiune.

Degetarul fusese scos din fundul lăḑii numai pentru a fi dat la giuvaergiu sĕ’i scótă diamantele și rubinele destinate a împodobì bumbi de manșetă.

Din întêmplare nu’i căḑù nimerui aminte că aurul se póte topì și astfel scăpà degetarul cu ḑile.

Slutit și schilăvit o mai duse bietul degetar câțiva ani prin tóte unghiurile casei stăpânei sale.

Găsindu’l odată una din copilele junei dame în o cutie cu bumbi despărechiați, ea se jucà atât cu dênsul pănă ce’l pierdù, în grădină.

Femei serimane pliveau pe acolo. Una din ele, fără a cugeta la reu, găsindu’l, îl puse în sin.

Vecina și dușmana bietei lucrătóre o vĕdù și o denunțà.

Înspăimêntată, naiva femeie, érăși fără a cugeta mult, aruncà obiectul incriminător, peste gard, în gârla de alături. Astfel spera a scăpa de belea.

Dar’ reul numai cu vêrful degetului de’l atingi, anevoie te mai poți mântuì de el.

Nesocotita lucrătóre plătì cu viața greșala de a nu fi înapoiat degetarul ce a fost găsit.

Urmărită pentru furt — căci degetarul era străin și aflat pe loc străin — judecătorii o declarară pe femeie culpabilă și condamnară la doi ani de închisóre.

La doi ani, căci degetarul nu fusese de fier, ci de aur.

Doi ani însĕ n’a împlinit biata lucrătóre în négra carceră.

Rușinea o ucise peste puține luni.

Mórtă în spitalul condamnaților, ea zace acum în grópa comună a criminaliștilor.

Acesta fu evenimentul cel mai memorabil din viața degetarului de aur.

Din fundul gârlei nu ’l-a mai putut scóte nimenea.

În mocirlă a remas pentru totdeauna îngropat.

VI.

Din atelierul Elisei se trimise la esposițiunea universală confecțiuni, dantele și brodării ce au făcut epocă în analele industriei.

Comandele din străinătate erau acum atât de numeróse încât șésăḑeci de desemnatori formați de Manoil și cinci sute de lucrătóre, eleve de ale Elisei, nu puteau lucra destul pentru a satisface tóte cererile.

Fiicele domnului și dómnei Mircescu creară cinci fabrici succursale. Elevele Elisei, cele mai vechi, încă se respândiră prin țéra întrégă, creând pretutindenea atelieuri nuoi, nouă industrie.

Atelierul Elisei, fabrica mumă, purta titlul :

„La degetarul de fier.“

Era așeḑat în propriul seu palat.

Regina țĕrei acì își făcea hainele sale.

Mantia regelui acì se brodase.

Splendide costume românesci ca acì nicăiurea nu aflai.

Catrințele, fotele, șurțurile nici se vedeau de flori de aur și mĕtasă. Rosele și viórelele, împletite în ghirlande gracióse păreau rupte din grădină și așeḑate acolo. Pănă ce și roua lucia pe dênsele. Vîlnicele și camașele, subțiri și diafane ca nuorași ușurei, erau preserate cu stele de argint și aceste stele erau atât de minunat lucrate de nu se vedea firul în ele, ci numai schinteiau, ca stele adevĕrate.

Bine meritată era reputațiunea universală a cuseturelor Elisei.

Bine meritată a fost și medalia „pentru merit“ ce a dobândit dela Rege.

Ea nu numai crea cap-d’-opere de lucru de mâni, ea încă înființà o industrie nouă în țéră ; o industrie ce îmbogățì România întrégă.

Elisa astăḑi nu mai este ; dar’ opera ei va dura etern.

Tradițiunele fabricei la „degetarul de fier“ se perpetuă : industria română produce dantelele, broderiile și costumele românesci cele mai perfecte.

România nu’și mai trimite banii din țéră pentru objecte de lucs ; ci de aiurea se adună acì comori de aur cu care se plătesc cuseturile femeilor ce lucră cu degetare de fier.

Cât pentru degetarul Elisei el încă tot esistă.

Un învĕțat propusese sĕ se puie în museul național.

Elisa însĕ lăsà, cu limbă de mórte „ca nepótele și strănepótele ei sĕ nu piardă dar’ sĕ lucre totdéuna cu vechiul degetar de fier.“